Please update your Flash Player to view content.

Nyomonkövetés

Főoldal
MagyarRomânăEnglish
Kovács Bálint: ARMENII ÎN TRANSILVANIA (DE LA STABILIREA LOR ÎN SECOLUL XVII PÂNĂ ÎN SECOLUL XX) PDF Imprimare Email

Kovács Bálint:

ARMENII ÎN TRANSILVANIA

(DE LA STABILIREA LOR ÎN SECOLUL XVII PÂNĂ ÎN SECOLUL XX)

Armenii din Bazinul Carpatic sunt cunoscuţi deja din perioada evului mediu. Schimbările constituţionale ale acestui teritoriu şi diversitatea socială locală au influenţat, din mai multe direcţii, istoria, limba şi cultura armenilor din Transilvania. Cu studiul nostru nu ne-am propus să prelucrăm materialul arhivistic al întregii Arhive de Colecţie a Armeano-Catolicilor din Transilvania, ci mai degrabă dorim să reflectăm acele domenii sau conexiuni care ar putea oferi puncte de sprijin cercetătorului în arhivă, pentru prelucrarea şi înţelegerea materialului arhivistic.

Deoarece Arhiva de Colecţie Armeano-Catolică din Gherla s-a format prin strângerea laolaltă a arhivelor parohiilor, găsim aici o bogăţie de date referitoare la istoria ecleziastică a armenilor din Transilvania. Există documente încă din perioada unirii armenilor, dar, cantitativ, marea majoritate a documentelor ni s-a păstrat din secolul XIX. Alături de istoria ecleziastică, cercetătorul găseşte aici material arhivistic util şi pentru discipline auxiliare, ca istoria dreptului, istoria socială, etnografie, istoria culturii etc.

Documentele păstrate în Arhiva din Gherla au fost redactate în limbile armeană, latină, maghiară, germană şi română, dar au ieşit la iveală şi acte editate în limba franceză. Capacitatea de integrare a armenilor a fost foarte mare, dar, din păcate, ea a avut ca efect paralel şi asimilarea lingvistică rapidă. În timp ce în secolul XVIII ne întâlnim cu documente armeneşti relativ numeroase, în secolul XIX rolul acestora este preluat de cele în limba maghiară. Documentele administraţiei ecleziastice, însă, au rămas aproape exclusiv latine.[1]

Integrarea a avut deci ca şi consecinţă asimilarea. Tonul trist legat de conştiinţa armenilor la începutul secolului XX se arată univoc în protocolul asociaţiei băieţilor armeni din Gheorgheni: „... Să iubim în primul rând biserica noastră frumoasă, şi să o vizităm des! Să ne căutăm liturghiile, în care limba noastră trăieşte singur; să ne iubim obiceiurile, care ni s-au lăsat ca şi moşteniri preţioase.[2]

Deci, la începutul secolului XX doar trei valori mai caracterizau identitatea armenilor în Transilvania: bisericile armeano-catolice, limba armeană a liturghiei şi obiceiurile.

I. Schiţă de istorie a Transilvaniei din secolul XVII până la mijlocul secolului XX

a) Schimbări constituţionale

Transilvania, ca parte integrantă a Regatului Maghiar din evul mediu, a Principatului relativ autonom al Transilvaniei, a Imperiului Habsburgic, a Monarhiei Austro-Ungare, iar în final a României, a jucat rolul subiectului şi al obiectului clişeelor politice europene. Istoriografia maghiară, săsească şi română din secolele XIX-XX şi-a găsit justificarea continuităţii naţionale proprii în relativa libertate care a caracterizat perioada de cca 150 de ani a Principatului Transilvaniei condus de principi maghiari.[3]

Înainte de 1526 Transilvania făcea parte din Regatul Maghiar. În 1541, ca urmare a cuceririlor Imperiului Otoman, teritoriul Regatului s-a divizat în trei părţi, dintre care Transilvania, ca principat autonomsub suzeranitate otomană, a beneficiat de o relativă independenţă şi doar în chestiuni politice externe trebuia să ceară acordul Imperiului Otoman. Elita politică, atât cea din Transilvania, cât şi cea din Ungaria, a perceput împărţirea Regatului doar ca o stare de tranziţie, străduindu-se să restituie unitatea teritoriilor supuse în evul mediu Coroanei Sfântului Ştefan.

Din punct de vedere constituţional, Transilvania a funcţionat ca Principat autonom între anii 1541-1691, conducătorul său, ales de Dietă, a purtat, până în anul 1595, titlul de voievod al Transilvaniei (vayvoda Transylvaniae), iar din 1595 Sigismund Báthory a introdus titlul de Princeps Transylvaniae, partium regni Hungariae Dominus et Siculorum Comes (Principe al Transilvaniei, Domnitor al părţilor Regatului Ungariei şi Comite al Secuilor). Pentru independenţa sa, însă, Principatul a trebuit să plătească Porţii taxa anuală (harâç), a trebuit să urmeze direcţiile politicii externe otomane, iar alegerea principelui trebuia confirmată de sultan.[4] Deşi supus Porţii, în nomenclatorul oficial principele Transilvaniei era desemnat ca rudă a sultanului, uneori chiar cu relaţia de tată-fiu, ceea ce-i conferea o poziţie destul de însemnată. [5]

Această perioadă a durat până la eliberarea oraşului Buda şi respingerea Imperiului Otoman din Bazinul Carpatic. În anul 1688 principele şi stările din Transilvania l-au recunoscut ca domnitor pe împăratul habsburgic Leopold I (rege maghiar între 1657-1705). Diploma Leopoldină emisă în 1691 a devenit legea de bază a Transilvaniei, care promitea libertate religioasă principelui şi stărilor.[6] Domnitorii habsburgici deţineau şi titlurile de regi ai Ungariei şi principi ai Transilvaniei, dar conducerea administrativă efectivă a Transilvania a fost încredinşată unui gubernator.[7]

Noua structură, Diploma Leopoldină, precum şi pacea de la Karlowitz din anul 1699 – care a fost încheiată de către Habsburgi cu Imperiul Otoman – nu au fost recunoscute în totalitate de către societate. Una dintre aceste manifestări de refuz a fost războiul curuţilor, care au ocupat o parte semnificativă a Bazinului Carpatic şi, în 1704, au ales un nou principe, în persoana lui Francisc Rákóczi al II-lea, care a domnit până la pacea de la Satu-Mare din anul 1711. În acest an, însă, Ungaria şi Transilvania au reintrat sub dominaţia Imperiului Habsburgic, iar Francisc Rákóczi a fost exilat.[8] Baza constituţională stabilită în 1691 a fost întărită, dar în esenţă nu s-a schimbat. În 1722 Carol al III-lea (1711-1740) a introdus Pragmatica Sanctio – legea domestică a Casei de Habsburg, care asigura moştenirea tronului şi pe linie feminină – care a intrat în vigoare şi în Transilvania.[9]

Iosif al II-lea (1780-1790) a vizitat de mai multe ori Transilvania (1773, 1783, 1786). Renumit pentru decretele sale, acesta nu a putut schimba durabil nici statul, nici societatea. El şi-a propus să abroge privilegiile, să statueze egalitatea şi convieţuirea paşnică a etniilor, iar pentru aceasta a iniţiat reforme administrative şi fiscale. Un fenomen specific al acestei perioade a fost concivilitas, care ar fi acordat drept de cetăţenie tuturor persoanelor libere de pe Pământul Regesc şi astfel şi românii ar fi devenit membri ai Universităţii Săseşti. Cum un astfel de scop nu se putea realiza fără dificultate, vestea morţii împăratului a fost bine venită pentru toate cele trei naţiuni privilegiate din Transilvania.[10]

Perioada reformelor (1830-1848), care a făcut trecerea de la feudalism la capitalism, a produs ample schimbări de mentalitate în întreaga lume, iar în Transilvania ideologia naţională a dobândit teren şi astfel s-au dezvoltat mişcările naţionale. Transilvania a fost caracterizată de o creştere demografică şi de urbanizare. În această perioadă Transilvania avea 11 oraşe libere regeşti (aici se includ şi cele două oraşe ale armenilor: Gherla şi Dumbrăveni), 13 localităţi taxaliste şi 50-60 de oraşe-târguri. Schimbul de mărfuri, târgul, a fost calea cea mai rapidă de urbanizare şi, după cum vom vedea, armenii au avut o mare contribuţie în acest sens.[11] În perioada reformei politice s-a pus realmente problema anexării Transilvaniei la Ungaria, adică unirea celor două teritorii. Wesselényi Miklós şi-a focalizat activitatea politică asupra ideii încorporării Transilvaniei, văzând în această aderare singura posibilitate de democratizare şi de dezvoltare a Transilvaniei. Astfel, unirea constituţională a Transilvaniei cu Ungaria a fost inclusă printre punctele revoluţionarilor din anul 1848/49.[12]

Acest deziderat s-a împlinit indivisibiliter ac inseparabiliter în anul 1867, când s-a format Monarhia Austro-Ungară. Transilvania a făcut parte din Monarhie până în anul 1918, când, de facto, a fost încorporată la România, de iure acest transfer teritorial fiind legiferat în 1920.

b) Etniile Transilvaniei

Istoria etniilor şi dezvoltarea demografică a Transilvaniei este un fenomen specific european. Transilvania a fost mereu o ţară cu mai multe etnii şi mai multe confesiuni. Cele trei naţiuni politice (fraterna unio trium nationum: secui, maghiari, saşi) şi cele patru religii recepte (catolic, reformat, evanghelic, unitarian) au constituit un sistem specific de putere, asigurând împărţirea autorităţii şi un fel de echilibru. Cele trei naţiuni privilegiate şi cele patru religii recepte au fost numite mai târziu cele şapte păcate de moarte ale Transilvaniei.[13]

În ceea ce priveşte numărul de locuitori ai Transilvaniei, deţinem date aproximative. În jurul anului 1710 populaţia Transilvaniei însuma 800-860.000 de persoane, din care aproximativ 47 % maghiari, 34 % români şi 19% saşi, deşi aceste date diferă de la autor la autor.[14] La cca 120 de ani după această dată, în 1830-1840, locuitorii, în număr de 2 milioane, erau 59,7 % români, 28,3% maghiari şi 11,6% germani.[15] În a doua parte a secolului XIX în Transilvania, conform recensământului din anul 1857, trăiau 2.300.000 de locuitori, care, conform recensământului din 1869, erau divizaţi etnic după următorul procent: români 59,5%, maghiari 29,1%, germani 9%, alte etnii 2,4%.[16]

În Transilvania, ca stare politică, natio Hungarica era eterogenă, până în a doua jumătate a secolului XVIII nobilii fiind desemnaţi cu acest termen.[17]

Originea secuilor – care astăzi constituie o minoritate etnică în partea răsăriteană a Transilvaniei – este discutată şi astăzi.[18] Pe parcursul istoriei, ei apar ca naţiune de soldaţi, fiind scutiţi de taxe în schimbul apărării graniţei de Răsărit a Transilvaniei.[19] Practic, până la mijlocul secolului XVI, nobilitatea era acordată colectiv întregii societăţi a secuilor, ceea ce implica o importantă autonomie (drept de reglementare, dreptul alegerii judelui şi a premergătorilor, trimiterea de soli în Dietă, precum şi drept de instrucţiuni), la care se adaugă dreptul de succesiune şi scutirea de taxe.[20] Nobilitatea colectivă s-a dizolvat însă şi comunitatea secuilor a început să se structureze pe baza drepturilor obţinute personal.[21]

Saşii, care proveneau din diferitele regiuni ale Imperiului German, s-au aşezat în secolele XII-XIII în Transilvania, apărând în izvoare sub denumirea de saxones (Sachsen, Teutonici ultrasilvani).[22] În Transilvania s-au format patru mari teritorii locuite de saşi: Sibiu, Pământul Regesc, Mediaş şi Bistriţa. Universitatea Săsească (Universitas Saxonum) s-a format ca prima autonomie europeană.[23] Saşii şi-au pus speranţa în Diploma Leopoldină, deoarece în perioada războiului curuţilor au rămas fideli Curţii şi au ajutat trupele imperiale.[24] Această fidelitate le-a fost recompensată de Curte prin stabilirea la Sibiu a sediului Guberniului Transilvaniei, iar în timpul Mariei Tereza şi al lui Iosif II, Samuel von Bruckenthal, politician sas de înaltă prestanţă şi formaţie, a devenit gubernatorul Transilvaniei.[25]

Românii în Transilvania, pe baza izvoarelor arhivistice, sunt cunoscuţi din secolul XIII (la Dieta din 1291 de la Alba Iulia sunt prezenţi şi ei). Din punct de vedere politic, veacuri îndelungate ei nu dobândesc semnificaţie. Din cauza acestor motive, până la sfârşitul secolului XVII nu putem vorbi de conştiinţa naţională/etnică a românilor, ci apartenenţa lor la religia ortodoxă este aceea care îi defineşte, în lipsa elitelor sociale.[26] La sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII a avut loc unirea românior ortodocşi din Transilvania cu Biserica Catolică, care în literatura de specialitate a fost asociată cu emanciparea românilor.[27] Una dintre pietrele de temelie ale căii autonomiei românilor a fost „Supplex Libellus Valachorum”, care a fost adresat împăratului Leopold al II-lea în anul 1791 sub forma unei scrisori, în care se solicitau drepturi identice cu cele ale celor trei naţiuni privilegiate. În secolul XVIII interesele naţionale ale românilor au fost reprezentate în primul rând de instituţiile tradiţionale ale societăţii româneşti, Biserica Ortodoxă şi cea Greco-Catolică. În anul 1834 românii, alături de episcopul ortodox Vasile Moga, au cerut de la împărat recunoaşterea ca cea de-a patra naţiune. La solicitarea tradiţională au primit răspunsul tradiţional: cea de-a patra naţiune ar răsturna constituţia Transilvaniei. Cu aceasta însă, cele două confesiuni româneşti au început să se apropie pe marginea solicitărilor politice.[28]

În perioada Diplomei Leopoldine, în afară de armeni, în Transilvaniei mai practicau comerţul în virtutea unui statut special şi grecii. Ei aveau dreptul să comercializeze orice marfă, aveau autonomie, erau subordonaţi direct Camerei Aulice şi Tezaurariatului Transilvaniei, erau scutiţi de cantonament, aveau companii în Sibiu şi Braşov. În afară de greci, se mai poate menţiona diaspora bulgară de la Vinţu de Jos şi Deva, precum şi negustorii aromâni şi evrei. Aceste etnii, deşi dispuneau de privilegii specifice, nu făceau parte din stările din Transilvania.[29]

II. „Locul de memorie” al originii armenilor din Transilvania: toposul Ani-armean

Conşiinţa de origine a unui popor, seva lui, în cele mai multe cazuri se confruntă cu lipsurile izvoarelor istorice, care astfel se completează cu mituri şi legende de origine. Analizând istoria Bazinului Carpatic din ultimii 1100 de ani, putem vorbi de prezenţa armenilor, dar nu şi despre continuitatea prezenţei lor pe baza valurilor de emigrare. Exodurile anumitor grupuri de armeni au avut motivaţii şi momente diferite, ele ajungând în Europa Centrală şi de Est din diverse direcţii.

Pe baza izvoarelor istorice nu se poate dovedi cu claritate nici până astăzi dacă populaţia armeană emigrată în Transilvania în secolul XVII a fost una omogenă „Ani-armean” sau a rezultat din contopirea pe parcurs cu alte grupuri de armeni proveniţi din alte teritorii. Din punct de vedere ştiinţific, se consideră a fi autentică teoria că acele colonii care trăiau în Peninsula Crimeea erau Ani-armeni.[30] Strămoşii armenilor veniţi dinspre Moldova în Transilvania trebuie căutaţi probabil în mai multe direcţii. Dar poate că nu aceasta este esenţa în analiza acestei chestiuni.

Ani a ocupat un loc specific în istoria armenilor, fiind o oarecare amintire a puterii Bagratizilor, după înlăturarea cărora ea a devenit simbolul statului armean.[31] Oraşului armean Ani i s-au asociat atribute foarte speciale, care au definit soarta armenilor în perioada milenară următoare. Lipsa statului s-a explicat prin decăderea puterii Bagratizilor, prin invazia străinilor în ţară, care a condus la exodul armenilor. Cele mai numeroase valuri de emigraţie armeneşti se numesc tradiţional armeni de Ani, emigranţii purtând cu ei memoria oraşului Ani şi faptul că această capitală a fost foarte dezvoltată din punct de vedere comercial, economic şi politic. Această explicaţie s-a dovedit a fi una viabilă, căci de-alungul secolelor, în ciuda pustirii ei, capitala strămoşească a inspirat şi a hrănit mândria naţională a armenilor. Nu numai emigranţii, dar şi armenii din ţara-mamă se considerau a fi armeni de Ani, explicându-şi emigraţia cu dărâmarea capitalei. Această tradiţie orală se regăseşte în Peninsula Crimeea, în Bazinul Carpatic, în Bulgaria, în Polonia, în Djoulfa (Juła), în regiunea lacului Van, în Erzuruum (Karin), în Trabzon. Armenii galiţieni din Polonia îşi revendicau strămoşi de Ani şi erau foarte mândri de aceasta. Łevond Ališan menţionează: „Să vă mai spun câteva lucruri despre armenii care locuiesc în Lvov, ei sunt foarte mândri şi foarte bine organizaţi, deoarece ei sunt armeni de Ani reali”.[32]

Interpretarea istorico-filozofică şi artistică a oraşului Ani a fost exprimată mai întâi la autorul Nersēs Šnorhali, în lucrarea sa intitulată „Plângere la decăderea Edessei”, în care el a clamat pentru ajutorul a două mari oraşe, Roma şi Bizanţul, mai apoi a ridicat Edessa la rangul capitalei Ani şi a chemat şi pe cititori să ia parte la această durere. La autorul Nersēs Šnorhali se poate observa că Ani este purtătorul conceptului de stat şi însăşi capitala Ani simbolizează suveranitatea casei Bagratizilor..[33]

În secolul XVIII capitala Ani a primit un rol important şi în planul politico-economic ruso-armean de eliberare a Armeniei şi restituire a monarhiei. În acest document (1783), Yovsēp Arłut΄ian a recomandat ca şi capitală viitoare oraşul Ani sau Vałaršapat, în ciuda faptului că centrul administrativ al provinciei Ararat era deja Ierevan, susţinut şi de armeni drept capitală.[34]

Această idee s-a reformulat şi la începutul secolului XIX, când armenii au desemnat capitala Ani depopulată centrul de organizare a luptelor pentru independenţă. Alături de acest eveniment, stă mărturie nuvela istorică a lui Xač´atur Abovian intitulată „Rănile Armeniei”.[35]

Până la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX Ani şi-a păstrat puterea de stimula visele politice, iar odată cu prima parte a secolului XIX a apărut un anumit entuziasm ştinţific pentru acest teritoriu. Armeni şi străini îl vizitau din ce în ce mai des, culegeau diferite descrieri şi opere literare referitoare la această temă. Folosind cuvintele lui Claude Mutafia, acest tip de oraş semăna cu un phoenix, care putea fi privit din nou şi din nou ca un centru important al istoriei, al culturii şi al tradiţiei armene.[36]

Acest entuziasm este bine ilustrat şi în itinerariul călugărului mechitarist Minas Bžškeanc´[37], despre care Nicolas Jakowlewitsch Marr scria următoarele: „aici se unesc toate – în cadrul limitelor realităţii – ce spun despre acest oraş izvoarele istorice. Bžškeanc´ nu a văzut Ani ... şi totuşi se pare că puterea de fascinare a oraşului Ani este puternică nu numai asupra celor care într-adevăr au văzut oraşul, dar şi asupra fanteziei oamenilor.[38]

În primele decenii ale secolului XX viziunea tradiţională a sorţii capitalei Ani a rămas viabilă şi şi-a continuat supravieţuirea. Ea a format şi obiectul unor discuţii ştiinţifice, după ce rezultatele cercetărilor arheologice ale lui Nicholas Jakowlewitsch Marr (1865-1934) au relevat faptul că, după dispariţia regatului, oraşul Ani a rămas o aşezare încă înfloritoare economic.[39] Čanik Aramian (1820-1879) însă, în anii 1860, a formulat conceptul de „mamă armeană” şi s-a străduit să îl facă accesibil şi inteligibil pentru întreaga naţiune. În 1861 el a publicat la Paris un afiş cu o gravură care reprezenta ruinele capitalei Ani, denumind-o mamă armeană. Mai târziu, acest afiş a devenit atât de popular încât reproducerile sale în diferite forme şi dimensiuni au ornamentat casele familiilor armene.

Din mama armeană a derivat mai târziu îngerul Armeniei, care la rândul său a contribuit la întărirea conştiinţei naţionale. În final, Ani a devenit emblema luptei pentru libertatea ţării armene, dar în 1921 teritoriul oraşului de odinioară a ajuns sub stăpânire turcească. Ani, cu istoria şi cultura sa, s-a transformat într-un forum, unde s-a concentrat soarta armenilor, atât a celor din ţară cât şi a coloniilor, dând putere şi credinţă pentru viitor.[40]

Despre Ani se poate discuta din punct de vedere istoric în două feluri. Putem să discutăm despre el ca despre un oraş de odinioară, care a existat în realitate, dar totodată putem să privim şi ca un loc al memoriei naţionale. La analiza conştiinţei istorice a armenilor din Transilvania, această ipostază din urmă iese la iveală. Adică, la întrebarea dacă armenii din Transilvania provin într-adevăr din Ani nu putem da un răspuns concret, însă, pe baza textelor din secolele XIX-XX, putem oferi răspunsuri în ceea ce priveşte conştiinţa de origine istorică. Atunci când armenii din Transilvania au mai vorbit doar maghiara, toposul Ani a continuat să-i lege de alţi armeni.

Ani ca lieu de mémoire (Erinnerungsort) apare în secolul XIX în conştiinţa istorică colectivă a armenilor din Transilvania.[41] Locul memoriei poate fi o stradă, un oraş, un sat, un loc concret, dar totodată şi o dată cronologică, un eveniment. Deci nu pornim la definirea lui neapărat dintr-un loc concret, ci de la felul cum o societate sau un individ îşi aduce aminte de un fapt sau de un eveniment. Deci lieu de mémoire este un punct de cristalizare, un loc simbolic, unde comunitatea găseşte punctul de legătură între prezent şi trecut. Conştiinţa de origine a unui popor este acel punct unde nu se mai regăseşte legătura directă între prezent şi trecut. La armenii din Transilvania, Ani a îndeplinit acest rol, ca loc concret din care s-a format un topos.

Lieu de mémoire al naţiunii armene, oraşul Ani a fost corelat de către Hovhanesian Eghia (1885-1948) cu oraşul Gherla, şi astfel Gherla a căpătat rolul locului de memorie al armenilor din Transilvania. Oraşul Ani ca şi capitala universală a armenilor joacă deci un rol analog cu „capitala” armenilor din Transilvania.[42]

În texte, oraşul Ani apare cu cele 1001 de turnuri, un fel desen mitic al unui oraş istoric care nu mai există. Numerele mitice se accentuează şi mai profund în scrierea lui Ávedik Félix (1888-1949):

„Conform legendei, în incinta zidurilor oraşului Ani s-au dărâmat 1001 de biserici, o sută de mii de construcţii şi un milion de suflete a încetat să mai anunţe bunăstarea şi puterea Armeniei!” [43]

Szongott Kristóf (1843-1907), profesor la gimnaziul din Gherla, cercetător remarcabil al istoriei armenilor din Transilvania, accentuează cele două trăsături ale armenilor încă de la fuga lor din Ani: bogăţia, deoarece au pus într-una dintre traiste aur şi pietre preţioase, şi religiozitatea cu care au pus în cealaltă traistă himnariumul armean. Toposul Ani este prezentat în felul următor în monografia sa despre Gherla:

Armenii de aici îşi trag seva din familii remarcabile, strămoşii noştri locuiau în capitala regală Ani, în capitala Armeniei, care era populată de un milion de locuitori şi număra 1001 biserici. Ei trăiau pretutindeni în bunăstare, în lux şi pompă. ... Dar vroiau să se răzbune pe ei ciurdele invidioase din împrejurime … astfel şi-au luat drumul înspre Ani, deoarece aici locuiau elitele naţiunii. Au trimis mesaj către locuitorii oraşului bogat în tezaure, aristocraţilor înstăriţi, că îşi pot salva vieţile şi bogăţiile acumulate dacă îl neagă pe Christos. Dar demnitarii armeni îşi apreciau mai mult comoara cerească, religia creştină de mântuire, decât bunurile pământeşti – şi au rămas neclintit fideli acelei credinţe, care a fost propovăduită pământului armenesc de către Sfântul Grigore Iluminatorul. Însă mulţi dintre ei au avut timp să fugă prin porţile nopţii, astfel fiecare bărbat şi-a luat două raniţe, într-una au pus rozariul, cărţile de rugăciune şi bisericeşti, în special „sárágán”-ele îndrăgite, ca să-şi poată lăuda Domnul în limba maternă şi pe pământ străin, iar în cealaltă raniţă au pus aur, bijuterii şi pietre preţioase ... Astfel au părăsit taţii noştri palatele luxoase de marmură şi cu ochi înlăcrimaţi au spus adio patriei strămoşeşti Ararat, Paradisului …[44]

Merza Gyula (1861-1943) – coredactorul revistei Armenia – a susţinut în continuare elementele toposului şi a accentuat credinţa creştină a armenilor. El formulează în felul următor:

Este un fapt dovedit că armenii din Transilvania sunt descendenţii nobilimii armene înstărite şi de prestigiu, care a sprijinit cruciadele şi astfel a provocat ura păgânimii. Deoarece, după năvălirea asupra capitalei Ani, cea cu un milion de locuitori şi cu 1001 de biserici, în secolul XIII de către turci şi tătari, şi odată cu decăderea regatului naţional autonom al Armeniei Mari, majoritatea familiilor armene s-a refugiat din cauza anarhiei şi din cauza cutremurelor, ca un popor creştin prin munţii Caucazului. Muzeul Armean din Gherla este o adevărată trezorerie a codicelor şi a relicvelor, care sunt cele mai grăitoare documente ale patriei strămoşeşti şi ale diferitelor popasuri ale rătăcirii.[45]

La Budapesta a apărut lucrarea lui Ávedik Félix, în care oraşul Ani este descris ca patria strămoşească a armenilor din Transilvania. Autorul citează ca izvor lucrarea intitulată „Armenien” a autorilor Schweiger–Lerchenfeld, apărută la Iena în 1878:

Patria de strămoşie a armenilor maghiari a fost oraşul regesc remarcabil şi în ruine, cheia Armeniei: Ani. Asirieni, arabi, perşi, tătari, mongoli şi turci au rivalizat pentru acapararea acestui oraş splendid. Rotirea gloriei de luptă a dărâmat acest oraş preţios. Conform legendei, s-au transformat în ruine 1001 de biserici, o sută de mii de edificii şi un milion de suflete a încetat să propovăduiască între zidurilor oraşului Ani bunăstarea şi puterea Armeniei![46]

Hovhanesian Eghia, la începutul celui de-al doilea război mondial, accentuează nu atât religiozitatea armenilor, cât mai degrabă înstărirea lor:

Din acest oraş bogat, armenii din Ungaria nu au venit cu rucsacul pe spate şi înfometaţi, cu palma întinsă la cerşit, nici înfometaţi de pradă, ci cu mult aur şi cu multe comori valoroase ... Acest lucru se poate dovedi şi prin moştenirile şi comorile familiale, dar în special se poate deduce din numele de familii ale armenilor maghiari, care înseamnă nobil, conducător, principe, premergător, domn mare etc. Din Ani a venit nobilimea şi personalul său de companie spre Transilvania.[47]

În memoria naţională a armenilor din Transilvania, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX mai supravieţuia conştiinţa de origine a armenilor, religia lor atunci era cea romano-catolică (de rit armean), iar limba vorbită era cea maghiară. Integrarea lor politică, religioasă şi socială, ca şi consecinţă a aşezării lor în Transilvania, a avut momentele ei specifice, pe care le vom analiza mai pe larg în studiul nostru.

III. Diasporă armeană de Transilvania sau colonii armene de Transilvania?

Există doi termeni tehnici armeneşti care exprimă faptul că parte a unui popor trăieşte în afara graniţelor ţării mamă: cuvântul gałt‘avajr (se pronunţă: gahtavair), care înseamnă colonie, în timp ce sp‘yuk‘ (spiurk) semnifică diaspora.

Colonia – conform folosirii conceptului armean – defineşte un grup izolat al unui popor, care trăieşte într-un loc concret într-o anumită ţară străină. Coloniile armeneşti au început să se formeze deja în primele secole după Christos, atunci când Armenia istorică divizată între imperiile vecine a început să-şi piardă autonomia. În evul mediu, armenii s-au stabilit în diverse ţări, unde, în timpul convieţuirii, şi-au mai păstrat o perioadă îndelungată limba şi cultura, acestea rămânând un factor intermediar de comunicare în comerţul între diferitele ţări şi regiuni. Tipografia armeană s-a dezvoltat mai întâi în coloniile armene europene.[48]

Termenul de sp‘yuk‘, adică diaspora, defineşte o parte izolată a unui popor care nu mai trăieşte în ţara sa origine, dar îşi păstrează ferm identitatea. În ştiinţa istorică armeană, începând cu secolul XX se vorbeşte despre spiurk atunci când, ca urmare a genocidului armean, încep să apară grupuri sociale mai compacte şi mai numeroase în exod în America, Europa sau alte continente. Coloniile şi diasporele armene se pot, deci, diferenţia fundamental ca formare a lor în istorie şi timp. Armenologia, din cauza cotiturilor istorice dramatice, foloseşte aceste două concepte (diasporă şi colonie) cu alte semnificaţii decât sunt ele utilizate în general de ştiinţa istorică.

În Translivania, conform izvoarelor istorice, în a doua jumătate a secolului XVII armenii s-au stabilit în mai multe aşezări. Episcopul romano-catolic de Transilvania, Antalffy János (1724-1728), în scrisoarea adresată Romei în 1726, relatează faptul că la Gherla trăiau 70 sau 80 de familii armene, la Dumbrăveni de asemenea, la Frumoasa 20 de familii, la Gurghiu 8 sau 9 familii, la Târgu-Secuiesc 6 familii, dar şi în Gheorgheni mai trăiau familii armene înstărite. Chiar dacă aceste cifre pot fi discutate şi nu acoperă punctual realitatea, armenii trăiau destul de polarizaţi în Transilvania.[49] După aproximativ o sută de ani, în itinerariul lui Minas Bžškyanc, călugăr mechitarist armean din Veneţia, sunt înşirate localităţile Gherla, Dumbrăveni, Frumoasa, Gheorgheni, Târgu-Mureş, Braşov, Sibiu, Sebeş, Deva, Târgu-Secuiesc, Oradea şi Timişoara, ca aşezări unde trăiau armeni.[50]

Numărul armenilor în aceste localităţi prezintă o imagine foarte variată. De fapt, existau patru localităţi transilvănene care erau considerate colonii armene. Explicaţia este prezenţa Bisericii Armene, deoarece o caracteristică comună a acestor localităţi era tocmai faptul că administraţia ecleziastică a Bisericii Armeano-Catolice funcţiona cu aceste patru parohii. Cele mai multe familii armene s-au dispersat mai apoi înspre alte teritorii ale Transilvaniei şi ale Bazinului Carpatic.

Denumirile coloniilor armene din Transilvania

Latină

Maghiară

Română

Germană

Armeană

Armenopolis

Szamosújvár

Gherla

Armenierstadt

Hajakałak / Kēř·la

Elisabethopolis

Ebesfalva / Erzsébetváros

Dumbrăveni

Elisabethstadt

Ibasfalau / Yełisabet‘owpolis

Gyergyószentmiklós

Gheorgheni

Niklasmarkt

Sēnd Migloš / Čurčov

Csíkszépvíz

Frumoasa

Sibviz

Uneori chiar şi cultul unui sfânt poate releva date de migrare. Tabloul de altar cu Sfântul Grigore Iluminatorul – sfântul patriot al armenilor – în afară de localităţile enumerate se mai găseşte şi la Sighetu Marmaţiei şi la Sibiu, fapt ce reflectă prezenţa acolo a armenilor şi mărturiseşte despre existenţa cândva a unor comunităţie armene locale semnificative.[51]

IV. Contribuţii la relaţia dintre armeni şi societatea Transilvaniei

Armenii stabiliţi în Transilvania deja din secolul XVII şi pe parcursul secolului XVIII au primit regulat de la domnitor diferite privilegii, care au sprijinit activitatea lor comercială şi industrială. Toate aceste diplome privilegiale primite de la împărat au stârnit antipatia celorlalte etnii din Transilvania împotriva armenilor. Un asemenea conflict s-a desfăşurat cu saşii din Bistriţa la începutul secolului XVIII.[52] În anul 1712 saşii, majoritari în conducerea oraşului şi şi în oraş (atunci armenii erau în număr de 231 de persoane), i-au învinuit pe armeni pentru declanşarea epidemiei de ciumă. Conform hotărârii conducerii oraşului, armenii au fost constrânşi să părăsească Bistriţa în 24 de ore, şi atunci s-au stabilit la Gherla. În scrisoarea pe care episcopul armenilor transilvăneni Oxendio Virziresco a adresat-o, în 22 octombrie 1712, judelui oraşului, Johann Klein, situaţia a fost comparată cu exodul evreilor din Egipt.[53] Problema ciumei nu s-a rezolvat cu expulzarea armenilor. Dacă parcurgem diferitele rapoarte şi adrese ale oficiului sanitar al Bistriţei pe anii 1710-1720, vedem că ciuma a continuat să apară.[54] Armenii, ca şi elemente comerciale străine, reprezentau concurenţă pentru saşi, şi anterior, cu ocazia incendiului din anul 1698, tot armenii au intrat în discuţie.[55] A formulat concluzii similare şi autorul Konrad Schünemann, care, în legătură cu oraşul Dumbrăveni, a declarat că prezenţa armenilor nu era socotită binevenită în apropierea aşezărilor săseşti, nu numai din cauza limbii, ci mai degrabă din motive economice.[56]

La Gheorgheni au existat conflicte între armeni şi secui, iar motivul a fost şi aici situaţia socială privilegiată a armenilor, respectiv îmbogăţirea lor rapidă din comerţ. În anul 1726 autorităţile scaunului Gheorgheni au interzis armenilor să apară la târg vara înainte de ora opt şi iarna înainte de ora nouă. Motivul a fost cumpărarea ieftină a mărfurilor secuilor dis-de-dimineaţă de către armeni şi vânzarea lor ulterioară mai scump. Cealaltă prohibiţie s-a referit la crâşmărit, deoarece armenii au acumulat mari bogăţii din vânzarea vinurilor ieftine din Moldova, iar aceasta a atras după sine invidia comunităţii secuilor. Secuii au limitat şi activitatea măcelarilor. Judele armenilor nu avea drept de judecată în cazuri de crimă.[57] Scaunele secuieşti le-au interzis armenilor şi săparea de fântâni, iar, în anumite teritorii, chiar şi construirea de biserici.[58]

Cele trei naţiuni privilegiate ale Transilvaniei (secui, maghiari, saşi) au fost menţionate de mai multe ori. Armenii tindeau să devină cea de-a patra naţiune – la fel ca şi românii, care au solicitat acelaşi lucru –, dar stările au respins cererea armenilor. Gherla şi Dumbrăveni şi-au adresat Dietei din Transilvania solicitarea comună în 1791.[59] Semnatarii solicitării au fost Gorovei Kristóf şi Novák Theodor, din parteaGherlei, iar din partea Dumbrăveniului, Issekutz Antal, Zakariás Tamás şi Csiki Lázár. În adresă au mai cerut şi ca Gherla şi Dumbrăveni să fie considerate oraşe regeşti maghiare şi locuri taxale, în calitate de oraşe comerciale să fie scutite de adăpostirea soldaţilor, iar locuitorii din Gherla şi Dumbrăveni, care au fost înnobilaţi, să fie socotiţi ca nobili adevăraţi.[60] Ca „anexă” a suplicii au fost adăugate 4000 de monede de aur. În această solicitare apare deja motivul specific al integrării: „Pentru îmbogăţirea limbii maghiare şi pentru alte nevoi ale ţării oferă patru mii de auri …[61]

Secuii au avut o atitudine foarte neprietenoasă faţă de armeni; în răspunsul lor s-a resimţit o oarecare antipatie. Conform secuilor, armenii stabiliţi în Dumbrăveni şi Gherla au obţinut privilegii şi scutiri în defavoarea altor oraşe, iar sub protecţia acestor privilegii au pus mâna pe o bogăţie ilegală, şi cu aceasta au comis daune altora. Atunci când cereau împrumut, nu mai restituiau banii, ci vroiau să scape de responsabilitate prin procedeul de faliment.[62]

Altă dată, secuii scriau despre armenii stabiliţi în Gheorgheni că nu plătesc taxe în mod just, folosesc străzile, dar nu se ocupă de reparaţia lor, respectiv şi-au format proria lor magistratură, cu sigiliu propriu, astfel ei nu răspund în faţa altora: „... îndrăzenala celor din Frumoasa şi Gheorgheni a crescut în aşa fel încât şi-au format pentru ei un Magistrat cu sigiliu propriu, … inscripţia sigiliului fiind: Sigillum Armenorum Gyergyo Szentmiklosiensis Magistratus ...[63]

Govrik Gergely (1841-1931, Grigor Govrikean) menţionează de asemenea în monografia sa despre Dumbrăveni că maghiarii erau invidioşi pe armeni. Călugărul şi omul de ştiinţă menţionat a formulat pentru aceasta două motive: privilegiul lui Carol III din anul 1733 şi cel al Mariei Tereza din anul 1785, conform cărora armenii nu mai erau obligaţi să presteze servicii militare. Aceste privilegii au fost întărite şi de Iosif II în anul 1785, respectiv 1786.[64]

Oraşele săseşti au argumentat în mod similar, obiectând că armenii nu plăteau taxele în acelaşi cuantum ca şi celelalte grupuri etnice de pe acelaşi teritoriu.[65]

V. Religia armenilor din Transilvania

a) Unirea cu Roma

La unirea armenilor transilvăneni cu Biserica Romei înainte de toate trebuie să remarcăm personalitatea lui Oxendio Virziresco, care s-a născut în jurul anului 1655 în oraşul Botoşani, a trecut la unire în copilărie, pe urmă a devenit seminarist la Collegio Urbano din Roma, adică la colegiul de misiune al Sfintei Congregaţii de Propaganda Fide.[66] Aici s-a înscris în anul 1678, matricola colegiului menţionează despre el că a cunoscut mai multe limbi, a vorbit armeana, poloneza, româna din Moldova, turca, maghiara şi latina.[67]

El a sosit în Transilvania în octombrie 1685 ca misionar printre armeni.[68] Stefano Stefanowicz Roska menţionează în cronica sa că Oxendio şi-a început activitatea în Gheorgheni.[69] Despre originea şi studiile sale avem informaţii de la mai mulţi istorici. De exemplu, Fasching Ferenc confirmă faptul că el a ajuns la Roma la vârsta de 14 ani, apoi s-a reîntors în Transilvania ca să îndeplinească rolul de misionar.[70] În operele lui Benkő József şi Illés András ne întâlnim cu date identice.[71]

Oxendio însuşi scrie despre sine că, în Transilvania, a lucrat pentru misiunea catolică, încercând să-şi atragă „conlocuitorii eretici” la religia catolică. Pentru acest scop a cântat litaniile dedicate Fecioarei Maria, a spus rugăciunile Rozariului, săptămânal de 2-3 ori a explicat catechismul catolic şi a ţinut predici în fiecare duminică.[72] La început, probabil nu i-a fost uşor, deoarece armenii apostolici, mâniaţi, l-au prins şi era aproape să fie ucis.[73] La începutul activităţii sale de misiune, armenii s-au opus cu încăpăţânare şi, de regulă, l-au deranjat şi pe parcursul predicării. Preoţii romano-catolici maghiari însă l-au ajutat şi au obţinut pentru el biserica de lemn a armenilor apostolici, cărora le-au interzis celebrarea pataragh-ului. Membrii familiei şi rudele lui Oxendio au fost primii, se presupune, care ar fi trecut la religia catolică, ceea ce a uşurat şi activitatea lui Oxendio.[74] Activitatea sa de misionar a dat roade repede, deoarece în anul 1689 nunţiul polonez scria deja către Congregaţia Propagandei şi arhiepiscopului armean de Lemberg că 2000 (!) de armeni din Secuime au cerut de la Oxendio unirea cu Roma.[75]

După sosirea lui Oxendio Virziresco în Transilvania, armenii transilvăneni nu aveau conducător ecleziastic, ci doar un misionar romano-catolic de rit armean.[76] Alegerea sa ca episcop a devenit posibilă după moartea lui Minas Eudoxiensis Zilifdar. Vardan Hunanean arhiepiscop armeano-catolic de Lemberg, l-a recomandat pe Oxendio în această demnitate, deoarece era născut în Moldova şi cunoştea foarte bine limba armenilor transilvăneni, şi avea încredere în faptul că armenii catolici din Transilvania pot deveni astfel dieceza sufragană a arhiepiscopiei armeano-catolice de Lemberg.[77]

Congregaţia de Propaganda Fide s-a pronunţat în data de 29 mai 1690 în legătură cu scaunul episcopal al armenilor transilvăneni şi l-a numit pe Oxendio Virziresco conducătorul religios al armenilor din Transilvania, stabilindu-i salariul anual la 100 de scuzi.[78] Astfel, Congregaţia de Propaganda Fide şi-a sigurat în continuare dreptul de jurisdicţie asupra Bisericii armenilor din Transilvania. Armenii transilvăneni s-au rupt deci de la arhiepiscopia armeano-catolică din Lemberg. În ruptură a avut un rol, cu siguranţă, şi nunţiul de Viena, deoarece Transilvania intra în domeniul său de competenţă. Pe 2 octombrie 1690 papa Alexandru VIII a emis două breve, în care l-a numit pe Oxendio Virziresco arhiepiscop titular de Alada şi l-a trimis în Transilvania. Hirotonirea sa întru episcop a avut loc la Lemberg pe 30 iunie 1691.[79]

Oxendio şi-a continuat activitatea de misionar în Transilvania, dar aceasta s-a dovedit în continuare a fi o sarcină dificilă. Legătura între el şi armeni se presupune că nu a rămas una bună. Despre acest fapt ne înştiinţează un document din Arhiva Nunţiaturii din Viena în care armenii transilvăneni detaliază că Oxendio s-a purtat ca un tyrannos, ca un despot cu ei.[80] Mai apoi, armenii au cerut Sfântului Scaun să aparţină în continuare de arhiepiscopul armeano-catolic din Lemberg. În 1698 theatinul Maria Accorsi a scris Congregaţiei de Propaganda Fide că Oxendio nu a reuşit să remedieze problema armenilor din Transilvania. Anchetarea cazului la Roma a fost încredinţată cardinalului Sancta Croce, care l-a trimis pe Deodatus Nersesowitz în Transilvania. Nersesowitz a făcut un raport negativ despre Oxendio, acuzându-l că doar îngreunează situaţia bisericească a armenilor din Transilvania.[81]

În fundal stătea, cu mare siguranţă, o persoană şi grupul său. Elia Mendrul şi-a desfăşurat activitatea ca preot în Transilvania, dar el se născuse în Moldova, lucrând alături de Bonalini la Lemberg, iar mai târziu alături de Oxendio.[82] Oxendio însă l-a declarat suspect de erezie şi împotriva lui a fost organizat un proces la Bistriţa, pe 22 iunie 1697, însă vina de erezie nu a putut fi dovedită. Totuşi, fiind preot căsătorit, a trebuit să-şi părăsească nevasta.[83]

Cu mare probabilitate şi acest proces a contribuit la reîntoarcerea în Moldova a anumitor armeni sau a unor mici grupuri de armeni, la sfârşitul secolului XVII. Din cauza strămutării în Moldova, Oxendio dorea să-şi extindă misiunea şi acolo şi chiar şi în Ţara Românească. În 8 martie 1700 theatinul de Lemberg a scris despre această dorinţă Sfântului Scaun, deoarece dacă ar fi putut fi aduşi la unire şi armenii din Moldova, atunci s-ar fi putut crea o dieceză mare armeană unită, al cărei centru ar fi putut fi Suceava. Congregaţia de Propaganda Fide s-a ocupat de caz pe 26 aprilie 1700, însă, din cauza problemelor lui Oxendio, în locul său a fost trimis în misiune în Moldova Deodatus Nersesowitz. Activitatea sa însă nu a dat deloc rezultate, căci armenii moldoveni – probabil datorită veştii rele a unirii catolice din Transilvania – au refuzat unirea.[84]

Szongott Kristóf scrie că Oxendio a fost exilat la Constantinopol pentru trei ani, pe urmă, după pacea de la Karlowitz, a fost eliberat din închisoare.[85] Dacă luăm în considerare datele amintite anterior, atunci probabil că această informaţie are la bază mai puţine dovezi sau cel puţin nu a avut loc atunci, deoarece în această perioadă Oxendio îşi desfăşura activitatea în Transilvania. Un alt exil al său, în schimb, ar putea fi real: între 1703-1707 a fost deţinut la Munkacevo, deoarece nu a vrut să accepte domnia lui Francisc Rákóczi al II-lea. După eliberare s-a reîntors în Transilvania.[86]

În anul 1696 Oxendio a plecat la Viena pentru a obţine câteva privilegii pentru armenii transilvăneni, călătorie care a avut şi rezultate.[87] Operei sale de o viaţă îi aparţine şi fondarea oraşului Gherla, despre care ne informează şi Szongott Kristóf însuşi, dar aceste date şi această tradiţie le-a împrumutat de la Illés András şi Lukácsi Kristóf. Fondarea oraşului, deci, a avut loc în anul 1700.[88] Oxendio Virziresco şi-a sporit şi averea personală, deoarece în Transilvania a făcut rost de proprietăţi, domeniul de la Gurghiu intrând în posesia lui.[89]

După acestea, Oxendio a plecat la Viena, unde, pe 15 martie 1715, în condiţii misterioase, a decedat.[90] Conform opiniei lui Trócsányi Zsolt, moartea sa nu trebuie considerată neapărat misterioasă, deoarece episcopul era destul de înaintat în vârstă ca să moară în condiţii naturale.[91]

Armenii, după moartea episcopului Virziresco, s-au întrunit la Gurghiu – unde Virziresco avea moşii – ca să aleagă un nou episcop.[92] În cadrul comunităţii, însă, interesele şi atitudinile erau atât de diferite încât au încredinţat cardinalilor Propagandei Fide alegerea noului episcop. Cardinalii au amânat decizia până în 1735. Astfel, la început temporar, iar din 1735 definitiv, conducerea religioasă a armenilor din Transilvania a revenit episcopului catolic de rit latin al Transilvaniei.[93]

a) După unire: misionari armeni şi parohii armene

În deceniile imediat următoare morţii lui Oxendio au sosit în Transilvania misionari din Erzurum, Constantinopol, dar auzim şi despre activitatea preoţilor armeano-catolici de origine transilvăneană în teritorii străine, în Bucureşti sau în Peninsula Crimeea. A existat deci o legătură spirituală interregională între diferitele colonii armene din epoca modernă timpurie, iar armenii transilvăneni erau membrii acestei reţele, ai acestui sistem de legături.[94]

Unul dintre primii misionari – care a activat alături de abatele Mxitar şi a fost unul dintre primii călugări mechitarişti – a fost Xač‘atowr Ērzrowmec‘i (Cacciadurus Arachiel, Garini Chatschadur Arhakel, 1666-1740), care s-a născut la Erzurum, a studiat la Collegio Urbano din Roma,[95] şi-a dat doctoratul în teologie şi astfel a purtat titlul de vardapet.[96] Conform raportului carmelitului David S. Carlo din data de 3 august 1700, el a ţinut predici cu bune rezultate la Constantinopol.[97] După încheierea studiilor, a activat în Veneţia. El a fost acel tip de „intelectual” care a cunoscut mai multe limbi, dar armeana a ştiut-o mai puţin, întrucât armenii l-au înţeles greu – scrie critic despre el Carl Friedrich Neumann în monografia sa de istoria literaturii.[98]

Numele său apare şi la istoriografii armeni din Transilvania. E adevărat că Lukácsy Kristóf scria, în 1859, că Xač‘atowr Ērzrowmec‘i a fost trimis în Transilvania, însă nu a ajuns aici.[99] După câţiva ani însă, Szongott Kristóf relatează despre şederea în Transilvania a lui Xač‘atowr Ērzrowmec‘i; conform opinie sale, armenii din Gherla l-au plăcut.[100] În Arhiva Sfintei Congregaţii de Propaganda Fide se poate urmări bogata sa corespondenţă legată de activitatea din Transilvania între anii 1719-1722. Prezenţa sa este dovedită şi de scrisoarea pe care a trimis-o din Veneţia la Dumbrăveni în 1728, care se găseşte în Arhiva de Colecţie Armeano-Catolică Gherla.[101]

Episcopul romano-catolic al Transilvaniei, Mártonffy György, a depus plângere contra armenilor transilvăneni pe motiv de erezie,[102] despre care armenii l-au informat şi pe Xač‘atowr Ērzrowmec‘i în 1719.[103] Xač‘atowr Ērzrowmec‘i a trimis mai departe la Roma scrisoarea armenilor şi i-a asigurat pe cardinali de catolicismul fără greşeli al armenilor din Transilvania.[104] Cardinalii însă nu s-au mulţumit doar cu atâta, ci au decis că îl vor trimite pe însuşi Xač’atowr Ērzrowmec’i în Transilvania să ancheteze cazul, căci cunoştea foarte bine atât regulile ecleziastice armene cât şi pe cele latine. El a şi pornit în călătorie, mai întâi a făcut o scurtă vizită la Belgrad, apoi, pe 21 iulie 1719, şi-a scris deja răspunsul din Gherla.[105] El a relatat în adresa sa că armenii din Gherla i-au ascultat predica şi l-au ajutat în activitate.[106] Armenii l-au iubit ca pe un tată şi, conform misionarului, erau catolici adevăraţi. Armenii l-au rugat să rămână în Transilvania, însă el a trebuit să se întoarcă în Veneţia.[107] Activitatea sa literară este de asemenea importantă, el a predicat mult, a publicat numeroase scrieri teologice, care se găsesc şi în bibliotecile armene din Transilvania.[108]

Alături de Xač‘atowr Ērzrowmec‘i merită să-l amintim şi pe Minas Barun, de origine din Constantinopol, cu studii efectuate la Roma începând din 1712;[109] în cataloagele de la Collegio Urbano ne întâlnim cu numele său până în anul 1720.[110] Pentru înscrierea sa la colegiu, i-a scris recomandarea de susţinere însuşi Xač‘atowr Ērzrowmec‘i.[111] După încheierea studiilor, a fost trimis în 1722 în Transilvania; la acea dată Minas Barun avea 27 de ani. Activitatea sa în Transilvania a fost mai puţin populară, atitudinea sa stârnind conflicte între armeni şi cler. Episcopul romano-catolic Antalffy János (1721-1728) a informat Roma,[112] iar în izvoare mai apare şi un proces purtat de către armenii din Gherla împotriva lui Minas Barun.[113] Din acest proces reiese faptul că el nu s-a ocupat de comportamentul religios al armenilor (la acea dată, aceştia mai urmau încă, parţial, obiceiurile armeano-apostolice), a solicitat veniturile episcopului Oxendio Virziresco, s-a purtat ca un episcop şi le-a cerut armenilor să i se adreseze cu titlul de vardapet.[114] Din scrisorile trimise de către Minas Barun la Roma reiese o totală altă imagine. Conform mărturisirii sale, el a ţinut predici duminica, îşi iubea poporul, ca preot a cerut de la Congregaţia de Propaganda Fide indulgenţe şi imprimate religioase, pe care dorea să le împartă între membrii comunităţii.[115] Este totuşi indubitabil faptul că, după părăsirea Transilvaniei, el le-a mijlocit la Viena armenilor din Dumbrăveni obţinerea privilegiului din 1733, emis de împăratul Carol III, pe baza căruia aşezarea şi-a schimbat numele din Ibaşfalău în Dumbrăveni (Elisabethopolis).[116]

După Minas Barun îl amintim pe Stephano Stephanowicz Roska, pe care l-a recomandat Oxendio în testamentul său să îi fie urmaş în scaunul episcopal.[117] Stephano Stephanowicz Roska s-a născut pe 22 august 1670 în Kamyaneć-Podilśkiy, ca fiu al unui preot armeano-apostolic, după mamă provenea din familia Zarugowicz. Studiile le-a efectuat la Kamyaneć-Podilśkiyban, la Lemberg, apoi, la recomandarea arhiepiscopului armean din Lemberg, Vardan Hunanean, şi-a terminat studiile teologice la Roma, în Collegio Urbano, unde a fost hirotonit preot în 1700. După studii, a devenit preot la biserica armeană „Chiesa di Santa Maria Egizziaca“. În anul 1701 şi-a dat doctoratul, primind titlul de misionar apostolic. În noiembrie 1701 s-a reîntors în Galiţia, iar după o scurtă şedere în Veneţia s-a întors în ţara sa, unde a fost numit de arhiepiscopul Vardan Hunanean decanul Podoliei şi Pocuţiei, sediul său oficial fiind Stanislawow (Ivano-Frankovsk). Aici a ţinut regulat predici pe teme spirituale, a efectuat vizite în parohii şi a scris cărţi în domeniul teologiei şi armenologiei. În 1709 Vardan Hunanean s-a îmbolnăvit şi l-a recomandat ca episcop-coajutor pe S. S. Roska; cardinalii Propagandei au fost de acord, însă armenii din Lemberg nu.[118] La o contra-alegere, în 1711, a fost ales Tobias Augustionowicz. Roska a acceptat, ba mai mult, Augustionowicz l-a numit mai târziu prepozit al armenilor din Stanislawow. În toamna anului 1729 a venit în Transilvania în calitate de vizitator al parohiile armene.[119] El a înfiinţat congregaţii parohiale la toate cele patru oficii parohiale armeano-catolice din Transilvania.[120] Legat de activitatea lui S. S. Roska în Transilvania, găsim date suficiente în Arhiva de Colecţie din Gherla; aici atragem atenţia în special asupra regulamentelor de fondare ale asociaţiilor religioase, emise în limba armeană, care se găsesc parţial în Arhiva de Colecţie din Gherla, precum şi în Arhiva Naţională a României, Serviciul Judeţean Cluj. Tot în legătură cu activitatea sa menţionăm sursele arhivistice ale instituţiilor Sacra Congregatio de Propaganda Fide, precum şi Fundacja Kultury i Dziedzictictwa Ormian Polskisch.[121] Roska a murit pe 31 octombrie 1739, fapt consemnat şi în matricola parohiei din Stanislawow. [122]

Alături de misionarii sosiţi în Transilvania ne întâlnim cu mai multe cazuri când preoţi din Transilvania porneau în misiuni armene îndepărtate. Astfel, Jakabffy János, care a fost preot în Gherla între 1779-1791, a activat mai înainte ca misionar în Bucureşti, în Moldova şi Bucovina.[123]

Misionarii armeni erau persoane purtătoare de identitate armeană, care legau regiuni îndepărtate şi care, după unirea catolică, străbătând coloniile armene, duceau veşti de la una la alta. În a doua parte a secolului XVIII în Biserica Armeano-Catolică din Transilvania s-a produs o latinizare, pe care a făcut-o posibilă sistemul stabil al parohiilor armeano-catolice sub conducerea episcopului romano-catolic de rit latin. Deşi se mai poate sesiza legătura între armenii transilvăneni şi comunitatea armeană de la distanţă, aceasta se subţiază din în ce mai mult şi se limitează la relaţiile inter-armene în cadrul Transilvaniei şi cu mechitariştii din Viena şi Veneţia. Fondurile Arhivei de Colecţie Armeano-Catolică din Gherla sunt compuse în mare parte din materialul administrativ al parohiilor armeano-catolice, în care se pot studia şi biografiile preoţilor. Dintre aceşti preoţi, îl remarcăm pe Karácsony János, preot din Dumbrăveni, sub conducerea căruia s-au unit armenii sosiţi la Frumoasa între anii 1768-1769. Această unire a avut loc conform instrucţiunii episcopului romano-catolic Bajtay Antal. Alături de Karácsonyi János a activat şi Csíki Marcell, preotul armean din Dumbrăveni (anterior au studiat amândoi la Collegio Urbano), care i-au unit pe armenii din Frumoasa după rit latin, nu după rit armean.[124]

La mijlocul secolului XVIII cele două seminarii ale Sfintei Congregaţii – Collegio Urbano din Roma şi Pontificio Collegio Armeno et Rutheno din Lemberg – au devenit instituţiile teologilor armeni uniţi. Armenii transilvăneni studiau de regulă la Roma, cu excepţia câtorva, care alegeau Lembergul.[125] Conform opiniei lui Govrik Gergely, comunitatea armeană de la Dumbrăveni a sprijinit financiar funcţionarea Colegiului Urban al Propagandei Fide.[126]

c) Administraţia ecleziastică a armenilor transilvăneni în secolul XX

Conform izvoarelor arhivistice, în 1920, când Transilvania a devenit parte a României, situaţia armenilor transilvăneni s-a îngreunat. Protocoalele de la Dumbrăveni mărturisesc faptul că noul primar, de naţionalitate română, dorea să desfiinţeze instituţiile considerate inutile. În războiul mondial, parohia a acordat un mare ajutor financiar Ungariei, sub formă de împrumut de război; din cauza războiului pierdut, şi prorietăţile parohiale s-au micşorat, iar statul român a expropriat Biserica de mai multe terenuri. Astfel, armenii nu au reuşit să cumpere rezidenţa mechitariştilor din Dumbrăveni, scoasă la vânzare, iar pentru renovarea bisericii parohiale armeano-catolice abia au reuşit să strângă fonduri, fiind nevoiţi să vândă imobilele nefolosite (de ex. „capela-Dániel”); de asemenea, s-au terminat atât dobânzile, cât şi capitalele şcolilor şi ale instituţiilor sociale.[127] În cazul localităţilor Gheorgheni şi Frumoasa, citim că ministrul de educaţie publică din Bucureşti nu a permis copiilor din comunitatea armeană să se înscrie la şcoala confesională maghiară, ci erau nevoiţi să se înscrie în şcoli de stat. Acest fapt a fost resimţit de comunitatea armeană ca o agresiune politică a uniunii armeano-maghiare, de aceea armenii au formulat un memorandum.[128]

Cu schimbarea statului, s-a ivit din nou ocazia discutării autonomiei ecleziastice armeano-catolice din Transilvania, însă nu în modul de la sfârşitul secolului XIX, când Lukácsy Kristóf a ţintit înfiinţarea unei episcopii armeano-catolice, şi nu de jos în sus, ci conform modului recomandat de statul român, adică să se înfiinţeze o unitate administrativă ecleziastică armeană transilvăneană care să aparţină de Bucureşti şi nu de Dieceza Romano-Catolică de Alba Iulia. Formarea acesteia a avut loc în anul 1930, când a luat fiinţă Ordinariatul Armenilor Catolici cu sediul în România (adică Administraţia Apostolică de Gherla). Ordinariatul avea în subordine 6 teritorii: cele patru parohii armeano-catolice anterioare, precum şi teritoriul de dincolo de Carpaţi: Cernăuţi, Rădăuţi, Siret. Suceava (Moldova) şi misiunea din Oltenia, Muntenia, Basarabia, Dobrogea (Bucureşti).[129] Conducătorul Ordinariatului a devenit Sahag Khogian O. Mech., călugăr mechitarist vienez, care vroia să-i salveze de maghiarizarea definitivă pe armenii din Transilvania, de aceea a început să predice în armeană. Iniţiativa sa a eşuat, enoriaşii nu l-au înţeles, de aceea el s-a mutat în Bucureşti, pe urmă, în 1939, a renunţat la administraţia apostolică.[130] Armenii transilvăneni au luat poziţie fermă împotriva intenţiei politicii bisericeşti. Kapatán Márton, preotul armean al oraşului Gherla, a declarat în felul următor: „Sentimentele mele fierbinţi maghiare nu va putea nimeni să mi le schimbe. Pe noi ne pot separa de maghiarime doar într-un singur fel: dacă ne aşează pe un avion şi ne transportă în Scandinavia sau în Groenlanda … Bucureştiul poate să înţeleagă că, în intenţiile sale antimaghiare, nu a găsit parteneri în armenii transilvăneni”.[131] Conducerea Ordinariatului a fost preluată din anul 1940 de către preotul armeano-catolic din Gherla, Lengyel Zoltán, care a rămas în continuare în Gherla.[132]

Schimbările politice însă nu au lăsat situaţia intactă, după cel de-al doilea război mondial, odată cu proclamarea Republicii Române (1947) s-a schimbat şi situaţia armenilor. Pe de o parte, armenilor uniţi le-a fost frică să nu cumva să împartă soarta greco-catolicilor (puterea de stat le-a încorporat Biserica în Biserica Ortodoxă Română) şi să fie încorporaţi în Biserica Armeană-Apostolică cu sediul în Bucureşti, de aceea s-au declarat mai degrabă romano-catolici. Astfel, contopirea nu a avut loc, dar puterea comunistă de stat a desfiinţat Ordinariatul Armeano-Catolic, în anul 1951, iar parohiile armene au intrat sub jurisdicţia Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, în 1953.[133]

d) Asociaţii religioase

Asociaţiile religioase laice sunt forme importante ale autoorganizării enoriaşilor laici, ele oferă cadrele organizatorice ale societăţii religioase. Pe lângă scopurile confesionale, acestea şi-au asumat şi sarcini sociale, participând la îngrijirea săracilor şi la sprijinirea orfanilor. Biserica, în calitate de organ oficial al vieţii religioase, a sprijinit autoorganizarea acestor societăţi şi, prin aceasta, interesele politicii bisericeşti au fost mai uşor de aplicat în societate, deoarece, prin ideile pioase ale asociaţiilor, se puteau răspândi intenţiile episcopilor sau ale sinoadelor.[134] Asociaţiile şi congregaţiile parohiale au încercat să devină ligamente între enoriaşi şi cler, punţile între preot şi societate. Asociaţiile din evul mediu au supravieţuit sub aceeaşi denumire în anumite teritorii ale Europei Răsăritene; în mare parte însă, în secolul XVIII, ne întâlnim cu asociaţii nou înfiinţate. Membrii şi-au exprimat în faţa publicului respectul şi rugăciunea personală. Ca formă nouă de devotament, asociaţiile din secolul XVIII şi-au exprimat în număr mare patronatele cereşti ale diferitelor meserii, protecţia sfinţilor diferitelor grupuri sociale.[135] În Transilvania, în comunităţile armene, observăm o vie şi foarte bogată activitate a asociaţiilor. Bătrâni şi tineri, căsătoriţi şi feciori, bărbaţi şi femei, puteau să aparţină în acelaşi timp mai multor asociaţii.

Asociaţii din secolul XVIII

În cadrul celor patru parohii ale armenilor din Transilvania, în secolul XVIII s-au înfiinţat în total 20 de asociaţii. Despre înfiinţarea acestora ne înştiinţează vizitaţiile canonice, respectiv actele lor de fondare, încă existente. Societăţile parohiale apar în izvoare ca şi congregaţii, numite în armeană yełbajrutyun, termen care traduce noţiunea maghiară testvérület sau pe cea germană Brüderschaft, yełpajer în limba armeană însemnând frate.

Una dintre primele yełbajrutyun a fost înfiinţată de către Oxendio Virziresco în anul 1700. Actul său fundaţional, în limba armeană şi în traducere latină, se găseşte în fondurile Arhivei de Colecţie Armeano-Catolică din Gherla.[136]

Asociaţii parohiale în Gherla:[137] 1. Cong. Sanctiss. Trinitatis; 2. Cong. Nominis Jesu; 3. Cong. Sanctiss. Rosarii; 4. Cong. B. M. V. in Caelos assumpta; 5. Cong. S. Gregorii Illuminatoris; 6. Cong. S. Anna und Joachim.

Asociaţii parohiale în Dumbrăveni:[138] 1. Cong. Sanctiss. Trinitatis (1729); 2. Cong. Pass. Christi; 3. Cong. Sanctiss. Rosarii; 4. Cong. S. Stephani Prothomartyris (1729); 5. Gregorii Illuminatoris (1729); 6. Cong. S. Anna et Joachim (1729) [Szent Anna és Joachim társulat]; 7. Cong. S. Michaeli Archangeli (1729); 8. Cong. B. M. V. in Caelos assumpta (1729); 9. Cong. S. Joseph (1779).[139]

Asociaţii parohiale în Gheorgheni:[140] 1. Cong. Sanctiss. Trinitatis (1729); 2. Cong. B.M.V. in Caelos assumpta (1744); 3. Cong. S. Stephani Protomartyris (1727); 4. Cong. Passionis D. N. Jesu Christi (1727).

Asociaţii parohiale în Frumoasa:[141] 1. Confraternitas SS. Trinitatis (1730); 2. Confraternitas Passionis Domini (1746).

Dacă le analizăm mai îndeaproape, ne dăm seama că marea majoritate a acestora s-a format în 1729. În acel Transilvania a fost vizitată de Stefano Stefanowicz Roska din Stanislawow, amintit anterior, în calitate de misionar apostolic al uneia din coloniile armenilor din Galiţia. Vizita sa în Transilvania a avut mai multe efecte pozitive, printre care se numără şi înfiinţarea asociaţiilor religioase. Asociaţiile fondate cu scopuri religioase şi laice în cadrul societăţii armene nu se pot separa cu claritate. Un exemplu concludent este Congregaţia Fecioarei Maria, cunoscută şi sub denumirea de Breasla Tăbăcarilor.[142] Congregaţia, deci, a funcţionat în cadrul unei bresle, iar regulamentul breslei a fost întărit totodată de prepozitul din Stanislawow şi vizitatorul armenilor transilvăneni, Stefano Stefanowicz Roska, pe urmă de episcopii Transilvaniei, Batthyány József, Bajtay József şi Kollonitz László. În cadrul comunităţii armene, exercitarea meseriei de tăbăcar era condiţionată de calitatea de membru al acestei asociaţii.[143] Dintre cele 20 de asociaţii armene enumerate, doar în câteva cazuri s-au păstrat diplomele de înfiinţare.

Asociaţii religioase în secolele XIX-XX

Asociaţiile pioase fondate în Transilvania în secolul XVIII au funcţionat în mare parte şi în secolul XIX, dar ele reflectă schimbările spiritualităţii catolice în cadrul parohiilor armeano-catolice. În Dumbrăveni, de exemplu, a funcţionat Asociaţia Inimii lui Isus, care s-a format în anul 1898.[144] Tot aici s-a înfiinţat, la 1860, Asociaţia Altarului, care în primele decenii ale secolului XX număra peste 130 de membri (în cea mai mare parte femei).[145] Scopul ei avea caracter pios şi social: respectul Eucharistiei şi sprijinirea săracilor.[146] Apartenenţa putea fi de două feluri: membrii regulari exercitau diferitele forme ale pioşeniei şi ale activităţii sociale, în timp ce „membrii cu pondere” sprijineau doar financiar Asociaţia Altarului. Asociaţia avea prezidiu şi o structură bine definită, în frunte cu un preot catolic.[147] Începând cu anii 1920 s-au păstrat documente legate de Asociaţia Femeilor Armene din Dumbrăveni, care funcţiona aidoma asociaţiilor ecleziastice.[148] Din izvoarele secolului XX aflăm despre Asociaţia Scapulară a Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel.

La Frumoasa a funcţionat de asemenea o Asociaţie a Altarului, înfiinţată în 1896, al cărei scop era promovarea pietăţii, precum şi îngrijirea bisericii armene. Doar femeile aveau dreptul să devină membrii fondatori sau membrii regulari, bărbaţii puteau să devină membrii de patronare.[149] Asociaţia Altarului a funcţionat şi în Gheorgheni, în scopul împodobirii spaţiului liturgic al bisericii; condiţiile apartenenţei erau asemănătoare celor ale Asociaţiei Altarului din Frumoasa.[150] În secolul XX Asociaţia Altarului susţinea o „Subclasă a fetelor tinere”.[151] A mai existat o „Congregaţie a Doamnelor”, având ca membre doar femei înstărite sau intelectuale.[152]

În Gheorgheni, două asociaţii, cea a Sfântului Ştefan şi Congregaţia Adormirii Maicii Domnului, s-au contopit în anul 1873 într-o asociaţie geamănă.[153] Protocoalele şedinţelor regulate dintre anii 1875-1914 prezintă o imagine detaliată a activităţii sale de zi de zi. Asociaţiile, în afară de faptul, că serveau unui scop religios, deţineau şi o avere, care sporea prin bilete de ordine, prin depuneri bancare şi donaţii şi din dobânzile bancare.[154] Din averea asociaţiei, desigur cu plata unei dobânzi stabilite, armenii locali – fie negustori, fie alţi industriaşi săraci – puteau să ceară împrumut.

Asociaţia Feciorilor Sfânta Treime din Gheorgheni a acumulat o mare avere din taxele de membru şi donaţii, astfel încât la mijlocul secolului XIX dădea salariu preotului armean, în valoare de 500 de forinţi anual. Până în 1879 preotul era şi peşedintele Asociaţiei Feciorilor, dar ulterior în locul său a fost ales un preşedinte laic.[155]

La Frumoasa, în anii 1870 s-a format Asociaţia Sfântul Ioan Botezătorul.[156] Capitalul acesteia s-a acumulat din donaţiile negustorilor armeni, iar scopul ei a fost în primul rând caritativ şi de păstrare a devoţiunii. Ca pretutindeni, din anii 1890 a funcţionat şi la Frumoasa Asociaţia Altarului, cu aceleaşi ţeluri spirituale.[157]

e) Armenii transilvăneni şi ordinele călugăreşti

Tangenţele între armenii transilvăneni şi ordinele călugăreşti se limitează la două ordine: franciscani şi mechitarişti, şi se cunosc câteva informaţii legate de activitatea surorilor milostive.[158]

Franciscanii

În secolul XVII există dovezi privind legăturile între armenii din Moldova şi călugării franciscani din Şumuleu-Ciuc. În colecţia de izvoare a lui Benda Kálmán găsim, de exemplu, date referitoare la un armean de origine apostolică, care a desfăşurat o activitate în mănăstirea din Şumuleu-Ciuc, numele lui fiind Merig.[159] În perioada activităţii lui Oxendio Virziresco, armenii transilvăneni şi franciscanii aveau doar legături ocazionale. Franciscanii din Călugăreni au intrat în legături directe cu Oxendio Virziresco cu privire la sfinţirea unei statui. Cancelarul Kornis Zsigmond a pus să aşeze la Călugăreni copia statuii din Mariazell, a cărei sfinţire a fost efectuată în prezenţa unui mare alai de enoriaşi de către Oxendio Virziresco în anul 1711.[160] La acea episcopatul romano-catolic de la Alba Iulia era încă vacant, de aceea sarcina sfinţirii i-a fost încredinţată episcopului armean unit.[161] În cazul lui Elia Mendrul – care, după unire, a stârnit un mare conflict în cadrul Bisericii şi societăţii armene din Transilvania – călugărul franciscan Fr. Michael Serger a fost unul dintre semnatarii protocolului.[162]

În secolul XVIII, în localitatea Dumbrăveni, locuită de armenii uniţi, au dorit să se stabilească călugării franciscani, însă oraşul nu le-a dat acordul. În mod ciudat, celălalt oraş armean, Gherla, în acelaşi timp – chiar dacă nu uşor –i-a acceptat pe călugării din acelaşi ordin, care cereau permis de şedere.

György József scrie, că în 1727 franciscanii au fost cei care au organizat parohia latină în localitatea atunci numită Ibaşfalău şi au funcţionat acolo până în anul 1793.[163] Analizând izvoarele arhivistice, reiese că scopul primordial al franciscanilor a fost misiunea în rândul ereticilor din acea regiune şi a “vlachilor” adică a românilor,[164] deci plănuiau să înfiinţeze o misiune în Dumbrăveni. Franciscanii şi-au înaintat adresa către episcopul Transilvaniei cu intenţia şederii lor şi au argumentat importanţa şi justificarea stabilirii. Printre argumente, figura şi faptul că deţin deja un imobil în oraş, datorită unei donaţii din partea unui armean, iar donaţiile obţinute din cerşit le pot investi în Dumbrăveni, că vor asista în exercitarea sarcinilor ecleziastice în aşezările protestante şi nu-i vor deranja pe mechitariştii stabiliţi în Dumbrăveni.[165] Oraşul Dumbrăveni s-a opus intenţiei lor de şedere şi a argumentat că franciscanii sunt persoane venite din exterior, pe care nimeni nu i-a chemat în oraş, şi că primesc donaţii de la femeile mărinimoase care locuisec singure; însă aceasta poate conduce pe parcurs la conflicte familiale; şi chiar şi clerul armean va fi ameninţat cu sărăcirea, pe durată lungă, din cauza stabilirii călugărilor franciscani.[166] Chiar dacă stabilirea lor propriu-zisă în Dumbrăveni nu poate fi urmărită în izvoare, prezenţa şi activitatea lor se regăseşte în matricolele parohiei latine din Dumbrăveni: între 1728-1741 au funcţionat călugări franciscani în comunitatea catolică de rit latin din Ibaşfalău.[167] În a doua jumătate a secolului XVIII, la Dumbrăveni sarcinile preoţeşti erau îndeplinite de către franciscani. Din documente îi cunoaştem pe: în 1771 Asspidius Lázár, franciscan conventual, în 1773, 1775 şi 1788 Pater Vincentius Demeter şi Adrianus Simon, în 1774 Jeremiás Barick, în 1783 Placidus Csiki, călugăr franciscan.[168]

În cealaltă localitate armeană, Gherla, franciscanii minoriţi au dorit să se stabilească pentru prima dată în anul 1738. Premergătorul ordinului franciscan, Joachim Botar, a efectuat în anul 1742 o vizită în Gherla, unde s-a întâlnit cu consilierul regal Dániel Tódor, şi la această dată oraşul a adus decizia că va accepta stabilirea franciscanilor.[169] În 1743 noul preot armean din Gherla (Verzár Lukács), judele oraşului, precum şi magistratul au hotărât că franciscanii pot fi prezenţi în oraş cu numerus clausus: maxim 8 preoţi şi doi novici au voie să locuiască în mănăstire. Conform hotărârii, peste acest număr de călugări, alţi franciscani nu aveau permis de intrare în Gherla, nici măcar pentru a cerşi.[170]

Construirea bisericii franciscanilor s-a treminat în 1757 prin ajutorul financiar al armenilor înstăriţi şi prin donaţii. Stilul de viaţă al franciscanilor i-a deranjat pe armeni, obişnuiţi să aibă grijă de averea lor. Franciscanii cerşetori au intrat fără invitaţie în casele armenilor pentru a cere de mâncare, iar această atitudine nu a fost privită cu ochi buni de către locuitorii oraşului.[171] Totodată armenii au dat bani şi terenuri pentru construirea mănăstrii franciscane şi au donat un tablou de altar bisericii mănăstirii. Conform opiniei lui Szongott Kristóf, pentru franciscani a fost bine şi că, în secolul XVIII, au intrat şi armeni în ordin.

La Frumoasa există menţiuni cu privire la activitatea călugărilor franciscani în cadrul parohiei armeano-catolice începând din a doua jumătate a secolului XVIII şi până în secolul XX (Gál Cézár, P. Sándor, Tompos Szaniszló, Székely Cziprián, Szőcs Ábel, Erős Pál).[172]

Mechitariştii

Misiunea mechitariştilor în Dumbrăveni, despre care ne relatează şi Fogolyán Miklós, a început în anii 1719-1720.[173] Mechitariştii şi-au desfăşuat activitate misionară mai întâi în Dumbrăveni, iar la mult timp după aceasta au apărut şi în Gherla. În 1753 Kopacz Péter, în testamentul său, a lăsat un imobil fraţilor mechitarişti din Dumbrăveni. (În izvoarele din secolul XVIII ei sunt adeseori numiţi părinţi-antonieni.) Ávedik Lukács, în monografia sa, înşiruie câţiva călugări care au activat în secolul XVIII în Dumbrăveni: în 1763 Simon, în 1767 Issekutz Izsák, în 1770 Fark Márton şi Kapatán Vazul, în 1799 Ákontz Kövér István.[174] Din izvoarele arhivistice aflăm despre activitatea lui Chistophoro Lázár (1753–1771),[175] precum şi despre un călugăr numit „Isac de Caffa“, în anul 1766.[176] La începutul secolului XIX în Dumbrăveni au funcţionat patru călugări deodată.[177] În 1844 apare în izvoare numele călugărului mechitarist Kápdebó Bertalan.[178]

Conform opiniei armenilor locali din secolul XIX, stabilirea mechitariştilor în oraş a fost permisă în Dumbrăveni doar cu scopul de a organiza şcoala şi de a preda copiilor armeana; aceste sarcini trebuiau îndeplinite de către călugări, căci doar astfel puteau primi salariu de la oraş.[179] Pentru clarificarea atmosferei tensionate în 1810, preotul armeano-catolic Patrubány Antal a scris o scrisoare lui Ákoncz Kövér István, arhiepiscopul-abate suprem de Veneţia. Ákoncz, în răspunsul său, scrie că sarcina mechitariştilor este nu numai predarea limbii armene, ci şi predarea eticii. Abatele suprem era de acord – contrar clerului local din Dumbrăveni – cu predarea acestor discipline în mănăstirea mechitariştilor.[180] Protocoalele parohiei menţionează adeseori cu amărăciune prezenţa călugărilor mechitarişti, clerul fiind nemulţumit deoarece călugării nu se ocupau nici cu învăţarea copiilor armeni, nici cu altceva, probabil nu erau în stare să recunoască jurisdicţia niciunui alt arhiereu transilvănean în afară de abatele suprem de Veneţia şi pentru că mechitariştii au declarat că nu doresc să devină slugi.[181]

Mechitariştii au rămas în Dumbrăveni până la căderea Imperiului. Bodurján János O. Mech. s-a născut în 1881 în Imperiul Otoman, în Bardizac, apoi a urmat studii în Veneţia, a activat între 1911-1920 în Dumbrăveni, pe urmă s-a retras benevol în Bucureşti. Începând din 1928 îl întâlnim din nou în Transilvania, a efectuat serviciu pastoral la Frumoasa, unde printre altele a înfiinţat şi o tipografie şi şi-a publicat romanul intitulat „Semiluna Roşie”, care este o operă literară apărută în limba maghiară despre genocidul armenilor. În 1958 a plecat în Armenia, unde a murit în 1959.[182]

VI. Grija socială la armenii transilvăneni

Arhiva de Colecţie Armeano-Catolică din Gherla deţine numeroase surse documentare legate de sensibilitatea socială foarte dezvoltată a armenilor. Aici nu este vorba de câte o fundaţie izolată, ci de o serie de donaţii generale pe parcursul secolului XIX şi la începutul secolului XX.

În cazul oraşului Dumbrăveni, aflăm încă de la sfârşitul secolului XVIII de o iniţiativă care mărturiseşte sensibilitatea socială a armenilor. Govrik Gergely a menţionat că în această localitate s-a construit un spital pentru oamenii abandonaţi. La iniţiativa lui Isiguc΄ean (Issekkutz) Antal şi Grigor, în anul 1796 s-a construit o clădire în oraş unde puteau să trăiască oameni vârstnici sau bolnavi, iar fraţii Issekutz au susţinut în edificiu două camere şi pentru ei, unde puteau să se retragă în caz de nevoie. Spaţiile construcţiei erau supervizate şi îngrijite de către conducerea oraşului, iar tot oraşul decidea şi de împărţirea locurilor din spital.[183]

În Dumbrăveni, Fundaţia Cameller se îngrijea de persoanele defavorizate. Traducătorul de origine armeană Cameller György din Dumbrăveni (mama lui a fost Sinkoján Anna), în testamentul său emis pe 3 februarie 1838 la Viena, l-a desemnat ca moştenitor general al averii sale comunitatea armeană din Dumbrăveni, lăsându-i imobilul său din Viena, după vânzarea căruia s-a format un capital semnificativ. Administrarea capitalului a fost încredinţată unei corporaţii formate din 12 persoane, iar din dobânda anuală au fost finanţaţi copii armeni din Dumbrăveni care doreau să urmeze studii ştiinţifice sau artistice, precum şi dacă erau ucenici industriaşi. Tinerii primeau sume diferite de la universitate la universitate şi de la meserie la meserie. Scopul nu era sprijinirea exclusiv a celor de condiţie mai săracă, doar că ei beneficiau de avantaj în cazul împărţirii burselor; o primă condiţie a obţinerii banilor a fost comportamentul exemplar şi moralitate. În plus, dacă o fată armeană săracă se pregătea e căsătorie, Fondul Cameller o sprijinea cu zestre, şi şi în acest caz fetele orfane beneficiau de avantaj. Primea o recompensă acel elev care excela în învăţarea limbii armene. Cazul săracilor a fost rezolvat de fundaţie prin înfiinţarea unei case pentru săraci, unde erau îngrijiţi armenii bolnavi sau vârstnici din Dumbrăveni. Aceasta – după concepţia modernă – întrunea casa socială de bătrâni, cu instituţiile înfiinţate pentru cei cu handicap.[184] Fundaţiei i s-a păstrat un fond arhivistic destul de bogat, ordonat în 11 cutii.[185] În prima parte a secolului XX Fundaţia Cameller s-a desfiinţat, un fapt trist despre care Alexa Ferenc, preotul din Dumbrăveni, declara următoarele: „… şi în contra tuturor, Antalfy Em[anuel], curatorul de atunci al parohiei, s-a străduit la şedinţele Fundaţiei Cameller să convingă adunarea de vânzarea Fundaţiei între membrii Comisiei Cameller. Planul său s-a realizat, deoarece casa săracilor s-a desfiinţat, pe baza aprobării episcopului Majláth, ea fiind vândută, iar banii au căzut pradă cheltuielii, a nimicirii.”[186]

Exemplul lui Cameller György în Dumbrăveni nu a fost unul singular: în secolul XIX şi în prima parte a secolului XX întâlnim numeroase lăsăminte băneşti mari pentru scopuri sociale şi caritative, care atestă sensibilitatea socială a armenilor.[187] Printre condiţiile de justificare figura de regulă faptul că aceste suporturi puteau fi solicitate doar de către armenii din Dumbrăveni. În timp ce Fundaţia Cameller funcţiona ca o instituţie adevărată şi dispunea de o administraţie şi infrastructură, celelalte iniţiative au avut caracter testamentar, suma donată fiind înmânată nevoiaşului prin intermediul administraţiei parohiei.

La începutul secolului XIX preotul armeano-catolic Kabdebó János a înfiinţat o fundaţie pentru săraci,[188] iar pe 1 mai 1861 Kabdebó Simon a scris un testament cu scopuri asemănătoare şi a testat o sumă semnificativă Spitalului Franz Iosif din Sibiu, Spitalului Schwarzenberg din Târgu-Mureş şi „fondului domestic al săracilor” din Dumbrăveni, şi s-a preocupat de înfiinţarea „Fundaţia-Kabdebó”. Sarcina Fundaţiei era acordarea de burse, sprijinirea copiilor armeni din Dumbrăveni care au terminat cu medii bune primele patru clase şi, fiind săraci, nu erau capabili de continuarea studiilor din motive financiare. Cei care se pregăteau să devină preoţi catolici de rit armean primeau o bursă mai mare.[189] Susţinerea şi administrarea fundaţiei era încredinţată comunităţii din Dumbrăveni: astfel, o comisie formată din şapte membri decidea asupra averii fundaţiei, al cărei preşedinte era preotul armeano-catolic.[190] Gorovei Jakab din Dumbrăveni a testat 6000 de forinţi, administrarea sumei fiind acordată parohiei armeano-catolice din Dumbrăveni, dobânzile anuale ale sumei trebuiau împărţite la jumătate de an în şase părţi egale pentru ajutorarea a şase văduve sau orfane din Dumbrăveni.[191]

„Institutul Bănesc al Săracilor din Comună” sau „Casieria Săracilor” era un fond financiar care nu a fost fondat de un anumit armean înstărit, ci a fost înfiinţat în comun de mai multe familii armene, între care familiile Dániel, Kapdebo, Lengyel şi Patrubány.[192] Din izvoarele de la începutul secolului XX cunoaştem fundaţiile „Fondul dr. Issekutz”, „Fondul Bisericesc al Săracilor”, „Fondul Sfântul Ioan de Nepomuc”, „Fondul Educaţional Rafael” sau „Feciorii Sfântului Anton”, care deţineau un capital mult mai mic faţă de cele menţionate anterior.[193] În secolul XX, odată cu intrarea Transilvaniei în componenţa României, formele acestora s-a schimbat. Din consemnările preotului Alexa Ferenc aflăm că organizaţia locală a diferitelor fundaţii mai funcţiona în Dumbrăveni alături de Societatea de Misiune Socială Creştină, aceasta din urmă numărând 55 de membri.[194] În Arhiva Centrală nou înfiinţată din Gherla găsim date legate şi de banii de puşculiţă din preajma Crăciunului, care au fost împărţiţi de către armenii din Dumbrăveni între săraci.[195]

La Gherla, instituţii înfiinţate în primul rând cu scop social au fost Orfelinatul de Băieţi, numit după Sfântul Grigore Iluminatorul, şi Orfelinatul de Fete, numit după Kovrig Tivadar.[196] Înfiinţarea orfelinatului de băieţi i se datorează lui Lukácsi Kristóf, iar printre fondatori întâlnim „Comunitatea din Gherla şi din Dumbrăveni”, pe Ákoncz János din Cluj, pe Moldován Simon din Gherla, pe Csomák Emánuel, canonic de Oradea, şi Kapatán Márton, canonic de Alba Iulia. Datorită donaţiei lor, între 1860-1863 s-au putut îngriji aici de patru orfani, pe urmă din 1877 au ajuns în institut 8-10 orfani. La început băieţii admişi au fost cazaţi la familii armene, şi doar după moarta fondatorului, în 1876, au început să-i aşeze într-un singur edificiu. Între 1877-1893 institutul a adăpostit peste 50 de băieţi.[197]

Celălalt orfelinat a fost înfiinţat de către Kovrig Tivadar în 1893, scopul lui fiind educaţia fetelor armene din Transilvania orfane sau semiorfane. Construirea instituţiei s-a terminat în 1901, primile eleve s-au mutat în orfelinat în 1903.[198]

Directorul Orfelinatului de băieţi, conform regulamentului de bază, era preotul armeano-catolic din Gherla. Lukácsi Kristóf i-a asigurat drept de patronat pentru înscrierea a 4 orfani. Regulamentul a stabilit condiţiile admiterii copiilor, precum şi modul înscrierii. Beneficiau de avantaj orfanii deplini, dar şi semiorfanii cu o stare de avere deplorabilă. Dacă nu se umpleau locurile nici aşa, doar atunci intrau în discuţie acei copii armeni ai căror părinţi nu erau în stare să-i susţină. În cel mai rău caz, se admiteau şi copii internaţi contra cost, care locuiau în institut conform regulamentului. Pe baza cercetărilor efectuate de Lukács Klára, după anul 1918 s-a schimbat şi destinaţia orfelinatelor: ele s-au transformat în instituţii educaţionale pentru toţi copiii armeni din diasporă, pe care părinţii doreau să-l educe aici.[199]

Ca şi supervizori ai instituţiei, în Orfelinatul de băieţi între 1909-1930 funcţionau permanent călugări mechitarişti cu limba maternă armeană. Dintre aceştia, îi menţionăm pe Hulunián Harutiun, Phiajan Jurarion, Djendojan Arsen, Kylunian Marutinn, Szerogh Eliajan, Elias Seraphin şi Diarian Francisc. În Orfelinatul de fete au funcţionat călugăriţe din ordinul fraciscan, care au sosit din Germania, din Mallersdorf.[200]

În Gheorgheni, în secolul XIX a funcţionat Fundaţia Keresztes, care a sprijinit educaţia băieţilor armeni la Şumuleu-Ciuc, Cluj şi Alba Iulia. În cazul oraşului Gheorgheni, se poate observa că asociaţia înfiinţată în secolul XVIII cu scopuri exclusiv de pietate, nu a mai funcţionat la începutul secolului XX, membrii ei s-au orientat apre alte sarcini, mobilizându-se înspre grija socială şi caritate.[201] În anul 1859, prin donaţie privată, a luat fiinţă fondul casei săracilor „Zakariás Antal şi Rebeka”,[202] care a sprijinit funcţionarea unei case pentru săraci. Conform protocoalelor însă, starea casei săracilor era destul de precară, iar pentru reparaţia ei în anii 1920 nu existau posibilităţi.[203] Alături de aceasta s-a înfiinţat, în anul 1884, „fundaţia de burse” a lui Nádas Gergely, precum şi „fondul de susţinere a bisericii”, iar în anul 1897 s-a înfiinţat „fondul educaţional şi al săracilor” al lui Szekula Antal, din anul 1899 se cunoaşte „fondul de susţinere a bisericii” al văduvei Simay Gergelyné, iar din anul 1900 „fondul săracilor” înfiinţat de către Czárán János şi fiica sa.[204]

La Frumoasa s-a format, la începutul secolului XX, Asociaţia de Ajutorare Sfânta Treime, al cărei scop a fost susţinerea parohiei armene şi a şcolii, precum şi aprovizionarea săracilor din Frumoasa şi finanţarea cheltuielilor lor de înmormântare.[205]

VII. Ideologia „armenismului”

Materialul arhivistic din secolul XIX păstrat în Gherla, mai ales prelucrarea ştiinţifică a numeroaselor lăsăminte personale, va putea fi realizată doar dacă înţelegem ideologia „armenismului” de la sfârşitul secolului XIX.

Formarea ideologiei a fost aproape paralelă cu apariţia chestiunii naţionale în Ungaria, adică cu transformarea „chestiunii armene” într-o problemă internaţională. Punctele de pornire ale acestei ideologii au fost, pe de o parte, acceptarea faptului că armenii şi-au pierdut limba maternă, iar de cealaltă parte dorinţa de a-şi exprima identitatea şi provenienţa armeană, însă în aşa fel încât să fie simpatici societăţii maghiare primitoare. Datorită acestei ideologii, în societatea armenilor din Transilvania au apărut impulsuri culturale de aşa natură încât – după cum vom vedea – au stârnit miracole de la Sanktpetersburg până în America.

Merza Gyula a fost cel care a transformat aceste atitudini într-un sistem ideologic pe care l-a botezat armenologie, ca pe urmă să tindă la extinderea ei într-o adevărată mişcare. În lucrarea sa apărută în 1895 el a remarcat câteva domenii unde se manifesta dorinţa pentru îngrijirea „spiritului armean”: 1. familia, 2. religia, 3. evlavia, 4. educaţia şi formarea, 5. literatura, 6. viaţa socială şi afacerile publice. Păstrarea caracterului armean al acestora, precum şi menţinerea tradiţiilor au fost numite de el armenism:

- în cadrul familiei, mai ales în educarea copiilor, se poate insinua mentalitatea conform căreia trebuie să fim patrioţi maghiari, dar să trăim armeneşte

- armenilor să nu le fie niciodată ruşine de originea lor şi să fie conştienţi de valoarea faptului de a fi armeni

- Merza Gyula intenţionează să supraaccentueze „trecutul naţional glorios” al armenilor (vezi „toposul-Ani”), valorile culturale realizate de armeni, diferenţierea poporului armean. Accentuează acele valori prin care armenii pot deveni simpatici în ochii maghiarilor. Legat de aceasta, s-a formulat şi la el dualitatea armenilor şi a maghiarilor: virtuţile armeneşti transformate deja în proverbe au fost întâmpinate de opinia publică maghiară cu cea mai mare recunoştinţă, dovadă nenumăratele căsătorii mixte armeano-maghiare.

- cauza principală a asimilării – după Merza Gyula – a fost pierderea terenului de către limba armeană, ca şi limbă maternă. Sarcina primordială ar fi, conform opiniei sale, restabilirea uniunii armenilor, în primul rând din punct de vedere etnografic.

Cele mai semnificative caracteristici ale armenismului se remarcă în studiul lui Merza apărut în anul 1897: el a accentuat şi anterior rolul Bisericii şi al religiei, dar aici detaliază mai pe larg, căci „conştiinţa armeană” ar putea fi menţinută prin întărirea caracterului armeano-catolic. Ritul armean, cântecele armene înseamnă, alături de cercul restrâns familial, acel mediu larg unde se poate promova limba armeană. Merza a acceptat, totodată, că recunoaşterea armenilor ca naţionalitate în Ungaria este de fapt o iluzie. Conştiinţa apartenenţei comune a armenilor ar fi necesar să reînvie, câtă vreme nu funcţionează condiţia instituţională şi practică a unităţii – deci atâta timp cât nu există o episcopie armeană autonomă, până atunci armenii pot fi legaţi doar de un „model de perfecţiune de realizat”.

Noile „impulsuri” date armenologiei

a) Ideea episcopiei armene de Transilvania

Cauza maghiarizării nu a fost căutată de armeni în unirea religioasă, ci în lipsa unui conducător ecleziastic propriu, astfel ideea episcopiei armene a devenit elementul central al ideologiei armenismului. Activitatea literară a lui Lukácsy Kristóf – mai întâi profesor de teologie la Alba Iulia, apoi preot armeano-catolic în Gherla – s-a conturat în jurul ideii episcopiei armene autonome.[206] Conform opiniei sale, doar înfiinţarea unei episcopii armeano-catolice sau cel puţin a unui ordinariat apostolic putea să garanteze menţinerea Bisericii de rit armean în Translivania şi păstrarea identităţii naţionale. Toate aceste gânduri şi le-a inserat în chestiunea naţională din Ungaria şi a încercat să direcţioneze cazul către planul politic.[207]

a planul înfiinţării unei episcopii armene, alături de Lukácsy Kristóf a participat şi Merza Gyula. La jubileul de 200 de ani al oraşului Gherla a recomandat să se inaugureze o statuie a episcopului Oxendio Virziresco, însă acest plan nu s-a realizat, ci doar macheta statuii.[208]

b) Cercetări istorice

În toiul armenismului, au fost iniţiate cercetări istorice locale, ca efecte palpabile şi pe plan ştiinţific ale pozitivismului în dezvoltare în Ungaria. Arhivele ecleziastice armene au devenit în primul rând suportul documentar al acestor cercetări. La Gherla se pot menţiona numele lui Govrik Gergely (Grigor Govrikean), Lukácsy Kristóf şi Szongott Kristóf, în cazul oraşului Dumbrăveni Govrik Gergely (Grigor Govrikean), precum şi Ávedik Lukács, ca şi istorici locali.[209] Alături de cercetările istorice locale, au început să apară opere de istoria liturghiei şi de istoria armenilor.[210] Lukácsy şi Szongott, la cererea cercurilor academice din Ungaria, s-au implicat în cercetarea istoriei vechi a maghiarilor; toate acestea s-au petrecut în timpul „războiului ugro-turc”, al cărui rezultat a fost dovedirea legăturii de rudenie între armeni şi maghiari, conform teoriei că maghiarii provin din armeni, deci sunt înrudiţi.[211]

După anexarea Transilvaniei la România, numeroşi intelectuali au părăsit Ardealul şi s-au mutat în Budapesta, unde a mai supravieţuit o scurtă vreme ideologia armenismului şi cercetările legate de aceasta, însă au apărut publicaţii ştiinţifice şi la începutul celui de al doilea război mondial al căror sol fertil era asigurat de coloniile armene din Transilvania din secolul XIX.[212]

c) Revista „Armenia”

Terenul de răspândire al noii ideologii a devenit revista „Armenia”, redactată la Gherla între anii 1887-1907.[213] Redactorul-şef al revistei a fost Szongott Kristóf; după moartes sa, survenită în 1907, nu a mai apărut alt număr, deşi după câţiva ani etnograful de origine armeană Herman Antal a încercat să repornească revista, dar iniţiativa lui s-a dovedit de scurtă durată. În jurul revistei „Armenia” s-a format un cerc intelectual, colectivul de muncă numărând în jur de 50 de persoane. Printre cei mari renumiţi se află Bányai Elemér, Herman Antal, Molnár Antal, Papp Gusztáv, Gopcsa Jakab, Papp Bogdán şi Patrubány Lukács.[214] Limba revistei a fost maghiara, astfel cercul de cititori era format în mare parte din intelectualii interesaţi de armeni cunoscători ai limbii maghiare. Revista a fost publicată în tipografia „Aurora” din Gherla; după debutul revistei, proprietarul tipografiei, Todorán Endre, a comandat şi litere armene pentru atelierul său.[215]

Revista „Armenia” a îndeplinit mai multe scopuri; astfel, au fost incluse în această revistă publicaţii în domenii de cunoaştere, de ştiinţă şi de viaţă publică. Redactorii au încercat să trezească interesul tineretului şi cu scrierile pe teme de istorie a armenilor, mai ales cu privire la originea lor, astfel acest tip de producţie tipografică şi-a asumat scopul de reasimilare. Valorile ei ştiinţifice au fost mărturisite de reacţia presei ştiinţifice maghiare contemporane, de exemplu revistele „Századok”, „Kolozsvári Közlöny” sau „Pesti Napló”au relatat pozitiv şi bucuros iniţierea revistei „Armenia”.[216]

În scurt timp revista „Armenia” a depăşit lumea regională a Bazinului Carpatic. În Arhiva de Colecţie Armeano-Catolică din Gherla se găsesc numeroase corespondenţe neprelucrate din Boston, Constantinopol, Sanktpetersburg şi Moscova, care ne informează despre bucuria cercurilor intelectuale armene internaţionale. Revista „Armenia” – contrar limbii ei maghiare de redacţie – a devenit un medium acceptat pe plan internaţional.[217]

d) Muzeul Armean

S-au organizat mici expoziţii care prezentau trecutul armenilor din Transilvania, mai întâi în Gheorgheni în anul 1900, unde Vákár P. Arthur a înfiinţat Muzeul şi Biblioteca, precum şi la Cluj, unde, în muzeul de etnografie al Asociaţiei Carpatice a Transilvaniei, înfiinţat în anul 1902, s-au amenajat câteva încăperi armene. În cadrul febrei înfiinţării unui muzeu armean, în 1889, ca piatră de temelie, Herrmann Antal, armean de origine, şi colegii săi au înfiinţat Societatea Etnografică Maghiară. Doi ani mai târziu el însuşi a susţinut o prelegere despre „îngrijirea tradiţiilor populare armene şi despre culegerea materialelor spirituale şi de substanţă”. Înfiinţarea muzeului stătea în legătură directă cu ideologia armenismului şi, prin aceasta, cu planul înfiinţării unei episcopii armene autonome:

Toate obiectele muzeale, biblioteca, mobilierul şi banii Asociaţiei Muzeului Armean formează proprietatea parohiei armene din Gherla sau eventual a episcopiei armeano-catolice în plan de reînfiinţare, atât în timpul existenţei muzeului, cât şi după desfiinţarea lui”.[218]

După fondarea Muzeului, s-a iniţiat o uriaşă muncă de colecţie şi, ca urmare, mai mulţi intelectuali din Gherla şi Cluj au făcut donaţii în obiecte muzeale şi surse istorice. De ex., preotul armeano-catolic din Gherla, Bárány Lukács, a donat Muzeului un codice armean din Suceava şi mai multe tipare sigilare. Oraşul a donat Muzeului 100.000 de documente create între 1700-1900. Muzeul a funcţionat temporar în curtea casei lui Szongott Kristóf, într-o construcţie secundară, apoi, din 1906, s-a mutat la primul etaj al gimnaziului armean.

Deschiderea oficială a Muzeului a avut loc pe 16 iunie 1907, de ziua Sfântului Grigore Iluminatorul. (Din păcate, fondatorul Muzeului, Szongott Kristóf, murise în 24 ianuarie 1907. ) Muzeul a obţinut un renume internaţional imediat după înfiinţare. La vernisajul său s-au citit şi scrisorile personalităţilor mai renumite, printre care s-au numărat arhiepiscopul armean de Lemberg, Josef Theodorovicz, şi abatele suprem mechitarist dr. Thorun Táde.

Muzeul a efectuat şi activităţi ştiinţifice, desfăşurând cercetări arheologice în castrul roman situat la hotarul oraşului Gherla. Piesele descoperite atunci au îmbogăţit colecţia Muzeului.[219]

Patrimoniul muzeului în anul 1911:

Biblioteca

1089 cărţi, 59 manuscrise, cca 500 alte documente, ziare

Secţia de etnografie

256 opere de artă

Secţia de arte frumoase

114 opere de artă

Numărul vizitatorilor în 1911

17541 persoane

Activitatea Muzeului a fost influenţată de cele două războaie mondiale. Din cauza celui de-al doilea război mondial, ordinariatul armean a încercat să pună la adăpost piesele Muzeului. Astfel, o parte semnificativă din obiecte au ajuns în 1944 în Ungaria, la Bakonybél. Dintre acestea, foarte multe au sosit înapoi la Gherla în 1952. La această dată s-a ales o nouă construcţie pentru Muzeu: curia de odinioară a familiei Karácsonyi, care a devenit proprietatea statului român. În anul 1975 arhivele Muzeului Armean au fost predate Arhivei Statului din Cluj.

VIII. Genocidul armean

Genocidul provocat pe teritoriul Imperiului Otoman în timpul primului război mondial şi imediat după acesta, precum şi programele precedente în a doua parte a secolului XIX şi începutul secolului XX, stau în legături indirecte cu armenii din Bazinul Carpatic. În timp ce presa occidentală a prezentat un interes sporit faţă de genocid, presa din Bazinul Carpatic nu a menţionat nimic despre acest fapt, deoarece, după cum ştim, Monarhia Austro-Ungară era aliata Turciei în timpul primului război mondial. Din acest motiv, cenzura nu a permis ca ştiri despre genocidul armenilor să apară în ziare maghiare.[220]

Indiferent de aceasta, armenii de la sfârşitul secolului XIX din Bazinul Carpatic au fost destul de bine informaţi în legătură cu programele antiarmeneşti în dezvoltare în Imperiul Otoman. Despre aceste programe drastice a oferit informaţii de actualitate revista „Armenia”, care, la rândul său, le-a obţinut datorită sistemului de legături excelente ale armenilor cu revistele din străinătate şi din Constantinopol (de ex. revistele Murcs şi Msak din Tfilis; Arevelk din Constantinopol; Handes Amsorya din Viena; revista Ara din Calcutta).[221] În Arhiva de Colecţie din Gherla se regăsesc corespondenţele în limba armeană, franceză etc. dintre intelectualii din Gherla cu conducătorii ecleziastici armeni care trăiau pe teritoriul Imperiului Otoman.[222] Despre programele executate de sultanul Abdul-Hamid II între anii 1894-1896, revista „Armenia” i-a informat aproape la zi pe cititori, alături de texte publicând în mod regulat şi ilustraţii. [223]

Cealaltă ramură a legăturilor indirecte a fost menţinută de armenii din Budapesta şi de la Gherla. Se pot menţiona familiile Martaian (Nigde), Kurusian (Cesarea) şi Horenian, care s-au stabilit în Gherla, precum şi familiile Kozanlian, Jamgosian (Cesarea), care s-au satbilit în Cluj, precum şi familia Bodurján (Smyrna).[224] Instituţiile primitoare din Transilvania au fost mai întâi orfelinatele. Armenilor refugiaţi la Gherla de genocid le stau mărturie până astăzi mormintele cu inscripţii armene în cimitirul armeano-catolic din Gherla.[225] Arhiva din Gherla oferă cercetătorilor interesaţi date prin intermediul matricolelor şi prin materialele arhivistice ale orfelinatelor şi şcolilor din Gherla.




[1] Integrarea lingvistică a armenilor din Transilvania este bine ilustrată în descrierea oraşului Dumbrăveni de către preotul armeano-catolic Kapdebó János în anul 1823, unde exprimă următoarele: „Lingva principalis in hac ecclesia est armena, non tamen illa quam scripturisticam dicimus, sed composita quaedam, ex hac et vulgari, quo civilis vocatur, armenice ascharapar. Linguae accessoriae quas populus bene loquitur hungarica est, et valahica nec penitus ignota germanica et latina”; Kapdebo Johannes: Descriptio parochiae Elisabethopolitanae. 1823. Arhiva de Colecţie Armeano-Catolică din Gherla (în continuare ACACG.): 88/g-cutia 1. Vizitaţii canonice.

[2] ACACG: 612/d-4. cutie. A gyergyószentmiklósi Szentháromság Legényegylet jegyzőkönyve, 1929.

[3] Volkmer Gerald: Das Fürstentum Siebenbürgen 1541-1691. Kronstadt-Heidelberg, 2002. p. 17.

[4] Volkmer Gerald: op. cit. 33-45.

[5] Ibidem, 49.

[6] Roth W. Paul: Das Diploma Leopoldinum. Vorgeschichte, Bestimmungen. În: Lengyel K. Zsolt-Wien A. Ulrich red.: Siebenbürgen in der Habsburgermonarchie. Köln-Weimar-Wien, 1999. p. 1-3.

[7] Vezi Eckhart Ferenc: Magyar alkotmány és jogtörténet. Budapest, 2000. p. 235.

[8] Vezi Köpeczi Béla red.: Kurze Geschichte Siebenbürgens. Budapest, 1990. p. 368-379.

[9] Köpeczi Béla red.: Erdély története. II. 1606-1830. Budapest, 1987. p. 973.

[10] Josupeit-Netzel Elke: Die Reformen Josephs II. in Siebenbürgen. München, 1986. p. 279-281.; vezi Pál Judit: „Unió vagy unificáltatás“? Erdély uniója és a királyi biztos működése (1867-1872). Kolozsvár, 2010. p. 35.

[11] Köpeczi Béla red.: op. cit. III. Budapest, 1987. p. 1232.

[12] Pál Judit: op. cit. p. 53-94.

[13] Pál Judit: op. cit. p. 30-31.

[14] Köpeczi Béla red.: op. cit. 1990. p. 409, 411.

[15] Pál Judit: op. cit. p. 14.

[16] Pál Judit: op. cit. p. 20-21.

[17] Roth Harald red.: Kleine Geschichte Siebenbürgens. Köln-Weimar-Wien, 2003. p. 92.

[18] Kordé Zoltán: Über die Herkunft der Szekler. În: Roth, Harald red.: Die Szekler in Siebenbürgen. Köln-Weimar-Wien, 2009. p. 90-104.

[19] Györffy György: A székelyek eredete és településük története. In: Mályusz Elemér red.: Erdély és népei. Budapest, 1999. p. 37.

[20] Balogh Judit: A székely nemesség kialakulásának folyamata a 17. század első felében. Kolozsvár, 2005. p. 27-29.

[21] Balogh Judit: op. cit. p. 139-143.

[22] Teutsch Friedrich: Geschichte der Siebenbürger Sachsen für das Sächsische Volk. II. Band. 1700-1815. Von dern Kuruzzenkriegen bis zur Zeit der Regulationen. Köln-Wien, 1984. I. (Einleitung.)

[23] Kessler Wolfgang: Universitas Saxonum. In: Wolgang Kessler red.: Gruppenautonomie in Siebenbürgen. 500 Jahre siebenbürgisch-sächsische Nationuniversität. Köln-Wien, 1990. p. 3-5.

[24] Köpeczi Béla red.: Erdély története. I-III. Budapest, 1987. p. 878-918.

[25] Gündisch Gustav: Aus Geschichte und Kultur der Siebenbürger Sachsen. Köln-Wien, 1987. (Schriften zur Landeskunde Siebenbürgens 14.) p. 399-405.

[26] Vezi Roth, Harald: op. cit. p. 68-69.

[27] Ibidem, p. 87.

[28] Köpeczi Béla red.: op. cit. III. 1987. p. 1309.

[29] Köpeczi Béla red.: op. cit. II. 1987. p. 999-1003.

[30] Hewsen Robert H. Armenia: A Historical Atlas. Chicago, 2001.

[31] Despre Ani vezi Tatevos Hakobyan: Anii Patmutyun. Jereván, 1982. Bibliografia legată de Ani prelucrată la Sat'enik Geǰyan: Ani matenagitowt'yown. Jereván, 2006.

[32] Tchobanian Pavel: Ani et son mythe (XIIIe-XIXe siècles). In: Kévorkian H. Raymond red.: Ani - capitale de l`Armenie en l`an mil. (Kiállítási katalógus) Paris, 2001. p. 276-282.

[33] Schütz Ödön: Hajk és Bél harca. A régi örmény irodalom kincsestára I. Ókor-Középkor. Budapest, 1995. p. 156-160.

[34] Tchobanian Pavel: op. cit. p. 276-282.

[35] Ibidem, p. 276-282.

[36] Mutafian Claude: Ani after Ani, Eleventh to Seventeenth Century. În: Richard G. Hovannisian red.: History Armenian Kars and Ani. Costa Mesa-California, 2011. p. 155-160.

[37] Minasay Bžškeanc‘: Čanaparhordut‘iwn i Lehastan ew hayl kołmans bnakeals i Haykazanc‘ sereloy i naxneac‘ Ani k‘ałakin. I Venetik, I Vasn Srboy Łazaru, 1830.

[38] Tchobanian Pavel: op. cit. p. 276-282.

[39] Nicholas Jakowlewitsch Marr: Ani. Eglise du palais Pamjatniki armjanskatgo iskusstva. Petersburg, 1915.

[40] Tchobanian Pavel: op. cit. p. 276-282.

[41] Despre conceptul „lieu de mémoire” vezi Pierre Nora red.: Erinnerungsorte Frankreichs. München, 2005. Vezi Assmann Jan: Das kulturelle Gedächtnis. Schrift, Erinnerung und politische Identität in frühen Hochkulturen. München, 1997.

[42] Hovhannesian Eghia: A hazai örmények a nemzet szolgálatában. Gödöllő, 1940. p. 21-22.

[43] Ávedik Félix: A magyar-örménység multja és történeti jelentösége. În: Ávedik Félix-Hermann Antal-Hovhannesian Eghia: Az örmények. Budapest, 1921. p. 9.

[44] Szongott Kristóf: Szamosújvár Szab. Kir. Város Monográfiája 1700-1900. III. Szamosújvár, 1901. p. 3.

[45] Merza Gyula: Az örmény betelepülés története Magyarországon és a szamosújvári örmény-katholikus püspöki illetöleg vikáriusi szék. In: Armenia. Magyar-örmény havi szemle. 1913 I. II. sz.

[46] Ávedik Félix: op. cit. p. 9.

[47] Hovhannesian Eghia: op. cit. p. 22.

[48] Hajkakan Sowetakan Harangitaran. II. Jerevan, 1976. S. 669.

[49] Archivio storico della Sacra Congragazione per l’Evangelizzazione dei Popoli o de „Propaganda Fide”, Roma (=APF), Scritture Originali riferite nelle Congregazioni Generali (=SOCG) vol. 661. fol. 219rv. „In Szamosújvár in bonis fiscalibus oppidum sibi construxerunt, et sunt circiter 70 aut 80 familia, sunt omnes uniti … In Ebesfalva in bonis Apafinis pariter oppidum sibi construxerunt, et sint etiam ibi 60 aut 70 familiia, … in CsikszépViz paucins circiter 20 familia sunt, habent etiam capellam ... in Görgénj in bonis D. Cancellrij Transylvanici circiter 8 aut 9 familia non habent capellam nec sacerdotem ... In Cantavásárhelj sunt 6 Familia …”

[50] Minasay Bžškeanc’: op. cit. aliniatele nr. 324-344.

[51] Pál Emese: Világosító Szent Gergely ábrázolásai Erdélyben. In: Kovács Zsolt-Sarkadi Nagy Emese-Weisz Attila szerk.: Liber Discipulorum. Tanulmányok Kovács András 65. születésnapjára. Kolozsvár, 2011. p. 239-254.

[52] Dahinten Otto: Geschichte der Stadt Bitritz in Siebenbürgen. Köln-Weimar-Wien, 1988. p. 98-99.

[53] Bartelmäss Martin: Die Ausweisung der Armenier aus Bistritz in Folge der Pest im Jahre 1712. În: Programm des evangelischen Obergymnasiums […] dann der evangelischen Mädchenschule A.B. zu Bistritz. Bistritz, 1897. p. 5-17.

[54] Arhivele Naţionale Cluj, Cluj-Napoca. Primăria Oraşului Bistriţa.

[55] La conflictul între saşi şi armeni Szongott Kristóf înşiruie şi alte motive în monografia sa. Vezi: Szongott Kristóf: op. cit. I. Szamosújvár, 1901. p. 110-116.

[56] Schünemann Konrad: Die Armenier in der Bevölkerungspolitik Maria Theresias. In: Jahrbuch des Graf Kuno Klebelsberg Instituts für ungarische Geschichtsforschung in Wien. 3. (1933). p. 222.

[57] Garda Dezső: A gyergyói örmények könyve. I. Budapest, 2007. p. 219-223.

[58] Kölönte Béla: Gyergyó története a kialakulástól a határőrség szervezéséig (tekintettel a nemzetiségi kérdésre). Gyergyószentmiklós, 1910. p. 130.

[59] Egyed Ákos: Az örmény kérdés az 1790-91-es erdélyi országgyűlésen. Világtörténet, 1995, ősz-tél. p. 19-22.; Pál Judit: op. cit. p. 130.

[60] ACACG: 88/b, 1. cutie. 1791. Extras din protocolul ţinut la Cluj întitulat „Három Nemzetből álló Rendeknek 1790. dik esztendőben Karátson havának 12. dik napjára…Közönséges Gyülésének Jegyzőkönyvéből”.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] ACACG: 88/b. 1. cutie. 1795. A székelly nemzetnek a SzamosUjvári és Ersébethvárosi Közönségnek Instántiájakra való Reflexioi.

[64] Govrikean Grigor: Hayk Ełisabet‘upolis Transilowanioy. Hator B. (1780-1825). Vienna, 1899. p. 403-405.

[65] Ibidem, p. 406-408.

[66] O colecţie de izvoare importantă legată de unirea Bisericii armenilor din Transilvania o constituie volumul lui Nilles Nicolaus: Symbolae ad illustrandam historiarum ecclesiae orientalis in terris coronae S. Stephani. Oeneiponte, 1885. Legat de istoria ecleziastică după unire publică izvoare utile Kovács András-Kovács Zsolt red.: Erdélyi római katolikus egyházlátogatási jegyzőkönyvek és okmányok I. 1727-1737. Kolozsvár, 2002.

[67] Se cunosc numeroase variante ale numelui lui Oxendio Virziresco, cum ar fi Verzerescul, Vărzărescu, Vrzarean, Vărzărean, Verzár etc. În studiul nostru am recurs la folosirea variantei păstrate ca şi semnătură în corespondenţele sale.

[68] Petrowicz Gregorio: La chiesa armena in Polonia e nei paesi Limitrofi. Parte terza. 1686-1954. Roma, 1988. p. 86. Petrowicz citează şi sursa: „entro nel Collegio ai 19 dic. 1678 … ha studiato precendetemente nel Collegio [Armeno] di Leopoli un anno la grammatica armena, la logica ecc. Sá la lingua armena volgare e litterale, polacca, rutena, moldava, turchesca un po’ latina. È stato ordinato sacerdote [e] ricevè la dignità di Vartabiet …”

[70] Fasching Ferencz: Nova Dacia. Claudiopoli, 1743. 25, 29. „Quartus jam supra octuagesimum saeculi prioris volvebatur annus, ex quo Oxendius Virziresci gente Armenus, Romae annis 14 in collegio urbano de Propaganda moribus et litteris excultus, ejuratis prius in Palatio sacri officii fidei erroribus, redux in Transsylvaniam cum potestate apostolici missionarii reducendorum ex integro ad Romana sensa Armenorum spem fecit.” Vezi Szongott Kristóf: op. cit. I. p. 258-259.

[71] Benkő József: Transilvania. II. Claudiopoli, 1833. p. 560-561. „Donec a. 1684 Oxendius Verzireski, armeno moldaviensi diaecano natus, et antecedenter dogmatibus graecis imbutus, post navatam Romae (quo statim a. 1670 concesserat) in Urbano Collegio sacris profanisque scientiis per 14 annos operam, ac ejuratum ritum graecum, cum potestate apostolici missionarii in Transsilvaniam sacerdos reverteretur.”. Illés, Andreas: Ortus et progressus variarum in Dacia gentium ac religionum. Claudiopoli, 1764. p. 64. „Donec anno 1684 Oxendius Verzirescus post navatam in urbano collegio sacris profanisque scientiis decem et quatuor annis operam, ac ejuratos in Palatio sacri officii armenorum arrores sacerdotio insignis reverteretur.” Szongott Kristóf: op. cit. I. p. 258-259.

[72] APF Scritture riferite nei Congressi (=SC) Armeni. Vol. 3. fol. 469. şi Petrowicz, Gregorio: op. cit. p. 87.

[73] Szongott Kristóf: op. cit. I. p. 260.

[74] APF SC Armeni. Vol. 3. 465, 468-469.; Vezi: Petrowicz Gregorio: op. cit. p. 86-87.

[75] Petrowicz, Gregorio: op. cit. 87. Vezi: APF SOCG. vol. 504. fol. 103.

[76] Vezi Szongott Kristóf: op. cit. I.: „1684-ben érkezett meg Rómából a nagy tudományú férfiú hitküldéri minőségben

[77] Petrowicz Gregorio: op. cit. p. 78-79.

[78] În afară de Oxendio Virziresco, mai figurau şi alţi candidaţi, cum ar fi Theodor Wartanowicz, care a fost hirotonit întru episcop de către katołikosul armean apostolic Iacob IV, apoi a activat în Lemberg. Theatinilor din Lemberg nu le-a plăcut de el, astfel prefectul theatin Francesco Bonesana a obţinut ca Wartanowicz să fie încarcerat. Din cauza originii sale armene apostolice, nu a fost niciodată de încredere în faţa armeano-catolicilor. El a fost audiat la Roma în faţa cardinalilor din Congregaţia de Propaganda Fide în anul 1692, unde anterior i s-au iertat faptele „eretice”, însă titlul episcopal nu i-a fost recunsocut, dar avea dreptul să treacă la catolicism. După toate acestea a rămasd la Roma, izvoarele nu mai relatează nimic despre activitatea sa de aici, doar atâta aflăm că a murit pe 12 februarie 1700 şi a fost înmormântat în „Chiesa di Santa Maria Egizziaca“. Pentru detalii vezi Petrowicz Gregorio: op. cit. p. 92-93.

[79] Petrowicz Gregorio: op. cit. p. 93-95.; Vezi Szongott Kristóf: op. cit. I. p. 263.

[80] Archivio Segreto Vaticano, Cittá del Vaticano (=ASV), Archivio della Nunziatura in Vienna (=Archivio Nunz Vienna) Vol. 196. 181rv. Vezi Kovács Bálint: Az erdélyi örmény katolikus egyház és a Sacra Congregatio de Propaganda Fide a 18. század első évtizedeiben. In: Őze Sándor-Kovács Bálint red.: Örmény diaszpóra a Kárpát-medencében. Piliscsaba, 2006. p. 57.

[81] Petrowicz Gregorio: op. cit. p. 97-98.

[82] Nagy Kornél: Az Elia Mendrul-Ügy. A besztercei örmény egyházi viszály története (1607-1700). In: Századok. 143/4. (2009). p. 945-974.

[83] Vezi Vanyó Tihamér: A bécsi pápai követség levéltárának iratai Magyarországról 1611-1786. Budapest, 1986. 180.; ASV Archivio Nunz Vienna Vol. 196. fol. 159-164.; fol 159 r.: „Prozessus et acta Reverendissimi Domini Elia Mendrul uxorati Sacerdotis Armeni uniti contra coelibatum Admodum Reverendissimi Domini Lazari Budachowicz actu Parrochi Armenorum Catholicorum Bistriziensium.” Vezi Nagy Kornél: Errores et abusus inter Armenos Transilvaniae vigentes” 1719-ből és a khalkedónizmus kérdése. In: Őze Sándor-Kovács Bálint red.: Örmény Diaszpóra a Kárpát-medencében. II. Piliscsaba, 2007. p. 158.

[84] Petrowicz Gregorio: op. cit.. p. 99-101.

[85] Szongott Kristóf: op. cit. I. p. 263. „Három kínos, nélkülözésteljes esztendőt él át Konstantinápolyban. Végre a karlóczai békekötés adta vissza szabadságát.”

[86] Petrowicz Gregorio: op. cit. p. 102-103.

[87] Ibidem, p. 97.

[88] Szongott Kristóf: op. cit. I. p. 267.; Vezi Ilia Andreas: Ortus et Progressus variarum in Dacia gentium et religionum. Claudiopoli, 1730. p. 67.

[89] Diploma de întărire a acesteia s-a păstrat fragmentar din 1696 (probabil o copie ulterioară): ACACG: 612/[b], 1. cutie.

[90] Petrowicz Gregorio: op. cit. p. 103-104. Vezi Kovács Bálint: Über Rom nach Siebenbürgen. Der armenische Missionar Minas Barun und die Siebenbürger armenische Kirche in den ersten Jahrzehnten des 18. Jahrhunderts. In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde. 29 (100) Jahrgang (2006) Heft 1.

[91] Trócsányi Zsolt: Transilvaniaji hajeri iravakan kacowt`yownə Leopoldyan hrovartaki šrĵanowm (1690-1848). In: Barxowdaryan Vladimir: Haj-hungarkan patmakan jev mšakut‘ajin kaperi patmut‘junic. Jerewan, 1983. p. 180.

[92] La şedinţa ţinută la Gurghiu pe 20 mai 1715 au participat armeni din Frumoasa, Gherla, Ibaşfalău, Gheorgheni şi Gurghiu. Vezi ACACG: 339/b, 1. cutie.

[93] Petrowicz Gregorio: op. cit.

[94] Kovács Bálint: Az erdélyi örmények interregionális szellemi kapcsolatai a 17-18. században. In: Örmény diaszpóra a Kárpát-medencében. II. Piliscsaba, 2007. p. 30-47.

[95] Hofmann Gregorio: Il Vicarisato Apostolico di Konstantinopoli. Roma, 1935. (Orientalia Christiana Analecta 103.) p. 23.

[96] Tournebize F. Araqélian Khatchatur. In: Dictionnaire d’Histoire et de Géographie Ecclésiastique. Paris, 1912. p. 1436-1438.

[97] Hoffmann Gregorio: op. cit. p. 80-81.

[98] Neumann Carl Friedrich: Verscuch einer Geschichte der armenischen Literatur nach den Werken der Mechitaristen. Leipzig, 1836. p. 266.

[99]Cacciadurum incertum quare Transilvaniam nunquam est ingressus saltem nullum illius in monumentis nostris, ut harum partium visitatoris deprehendere vestigium.” Lukacsy, Christophorus: Historia Armenorum Transylvaniae. Vienna, 1859. 70.

[100] Szongott Kristóf: op. cit. I. p. 350-351.

[101] ACACG: 88/b, 2. cutie. Scrisoarea în limba armeană a lui Xač‘atowr Ērzrowmec‘i, Veneţia, 27 iulie 1728.

[102] Legat de aceasta S. S. Roska a scris o adresă către episcopul Mártonffy din Stanislawow pe 20 februarie 1719. ACACG: 339/b, 1. cutie.

[103] Petrowicz Gregorio: op. cit. p. 173.

[104] Ibidem, p. 174.

[105] APF SC Fondo Armeni vol. 7. fol. 8r és APF SC Fondo Armeni vol. 7. fol. 62r.

[106] Predicile sale erau subiectele repetate ale corespondenţei. De ex. pe 14 mai 1729 scria: „Omnibus diebus dominicis, et sub prescepto festivis mane, et vespere praedico” APF SC Armenivol. 9. fol. 160.

[107] Petrowicz Gregorio: op. cit. p. 175.

[108] Drost-Abgarjan Armenuhi-Kovács Bálint-Tibor Martí: The Catalogue of the Armenian Library of Elisabethpolis. Eger-Leipzig, 2011.

[109]APF SC Collegio Urbano. Vol. 4 (1708-1727), 624 r-628v

[110]APF SC Collegio Urbano, vol. 4 (1708-1727), 485r-488r (catalogul din anul 1717); 510r514r (catalogul din anul 1718); 555r-559r (catalogul din 1719); 624r-628v (catalogul din 1720).

[111] APF SC Collegio Urbano, vol. 4 (1708-1727), 345r, „... vocatum Minas Baroni Constantinopolitanum, ut mittam Romam studiorum causa.

[112] APF SOCG, vol. 661, fol. 217r-218r: Scrisoarea care începe cu „Redux ex visitatione Siculica …”.

[113] Audierile martorilor procesului împotriva lui Minas Barun: ACACG: 339/b, 1. cutie. „Inquisitio contra R.D. Minas sacerdotem Armenum Szamosujvariensum 1727. august.23.

[114] APF SOCG, vol. 661, fol. 206r-213v (1728).

[115] APF SC Armeni, vol 7, fol. 467r.

[116]Primo.Concendimus clementissime út locus ille in Dominio Fiscali Ebesfalvensi Comitatuque nostro Küküllőiensi, ubi dictae familiae Nationis Armenae, suas jam exstruxerunt Domos, a modo imposterum Oppidum Municipale, lation vocabulo Elisabethopolis, germanico Elisabethstadt, hungarico autem Erzsébeth-Város vocetur …” Részlet III. Károly kiváltságleveléből. În: Ávedik Lukács: op. cit. „Okmánytár” XVIII.

[117] Mie mi se pare dubioasă originalitatea testamentului său. ACACG: 339/b, 1. cutie: se găseşte aici un document care poartă titlul „Copia testamenti Oxendii Episcopi Armenorum Transsylavnorum - Viennae Anno 1715 4a Martii”. Vezi Szongott Kristóf: op. cit. I. p. 352.

[118] Despre ius eligendi vezi Obertynski Sdislaus: Die Florentiner Union der Polnischen Armenier ind ihr Bischofskatalog. (Orientalisa Christiana Vol. XXXVI-1.) p. 14.

[119] Date biografice găsim la Petrowicz Gregorz: Roszka Stefan. In: Romiszowski Aleksander-Rudowski Jan red.: Polski Słownik Biograficzny. Tom XXXII. Polska Akademia Nauk Instytut Historii. Wrocław-Warszawa-Kraków, 1989-1991. p. 255-256. Episcopul coadjutor vezi la Petrowicz Gregorio: op. cit. p. 58-61. Vezi Nagy Kornél: Stefano Stefanowicz Roszka koadjutori kinevezése. În: Őze Sándor-Kovács Bálint: Örmény diaszpóra a Kárpát-medencében. Piliscsaba, 2006. p. 39-45.

[120]Ho instituito dodeci confraternita, cio e, cinque in Szomusujvar che ora per i privilegii Cesarei si chiama Armenopolis, cinque in Ebesfalva e due in Giorgio, con una gran contentezza di quel populo.” APF SC Armeni vol. 9. fol. 251.

[121] Fundacja Kultury i Dziedzictictwa Ormian Polskisch, Warszava. Manuscrisul cu cota A 0777-m-0082, de exemplu, conţine consemnările pastorale ale lui S. S. Roska în limbile armeană, latină şi poloneză, iar în manuscris se mai găseşte şi o scrisoare adresată lui de Oxendio: „Copia epistolae Rev. Oxentii Episcopi Verzerescul Aladiensis Armeno. Transylv. ad me scripum.”

[122] Fundacja Kultury i Dziedzictictwa Ormian Polskisch, Warszava. Liber Defunctorum Parochianorum Stanislavoviensium Armenorum (1715-1829). Jelzet: 776-m 8a. Fol. 39.

[123] APF SC Armeni Vol. 19. (1778-1780) 93r-97v, 174r-175v, 192r-193v

[124] APF SC Armeni Vol. 15 Fol. 414r.―v.

[125] Diploma de doctor a lui Pápai Márton din anul 1766 primită din partea colegiului roman de la Sacra Congregatio de Propaganda Fide, de la Collegio Urbano. ACACG: 612/g-j.

[126] Govrikean Grigor: op. cit. p. 50-55.

[127] ACACG: 88/g, 2. cutie. Protocolul şedinţelor consiliului bisericesc, 10 ianuarie 1879-17 ianuarie 1963.

[128] ACACG: 612/d, 3. cutie. Protocolul şedinţelor consiliului bisericesc din Gheorgheni, 1927-1933. 26 august 1928.

[129] ACACG: 88/f, 1. cutie. Nr. 25/931.

[130] Jakubinyi György: A romániai katolikus örmények ordináriátusa. Szamosújvár, 2001. p. 31.

[131] Keleti Újság XII. évf. nr. 136. p. 5.

[132] Jakubinyi György: op. cit. p. 31.

[133] Ibidem, p. 32.

[134] Barna Gábor: A szentek tisztelete. În: Barna Gábor red.: A szenttisztelet rétegei és formái Magyarországon és Közép Európában. A magyar szentek tisztelete. Szeged, 2001.

[135] Aurenhammer, Hans: Die Mariengnadenbilder Wiens und Niederösterreichs in der Barockzeit. Der Wandel ihrer Ikonographie und ihrer Verehrung. (Veröffentlichungen des Österreichischen Museums für Volkskunde, Band VIII.) Wien, 1956. p. 24.

[136] ACACG: 339/g, 1.cutie. Volume ordonate tematic, precum şi 339/b-1. cutie.

[137] Arhiva Arhiepiscopală şi Capitulară Alba Iulia (în continuare AACAI): Canonica Visitatio, Gherla (Rit. Arm.) 178. f. 15.

[138] AACAI: Canonica Visitatio, Dumbrăveni (Rit. Arm.), 1766.

[139] Ávedik Lukács: op. cit. p. 117-118.

[140] AACAI: Canonica Visitatio, Gheorgheni, 1768.

[141] AACAI: Canonica Visitatio, Frumoasa.

[142] ACACG: 612/b, 1. cutie. Actele Mercantile Forum, 1806. ”…az Gyergyó Szentmiklósi Örmény Compániabéli ugy nevezett Boldogságos Szűz Mária Congregatioja nevezete alatt lévő Timár Czéh aázatos Kérelem Levelével foylamodván mü hozzánk…

[143] A tímár társulatról bővebben: Garda Dezső: op. cit.. I. p. 255-280.

[144] ACACG: 88/h, 1.cutie.

[145] ACACG: 88/f, 1. cutie.

[146] ACACG: 88/g, 3. cutie. Protocolul Asociaţiei Altarului 1860-1910.

[147] ACACG: 88/g, 3. cutie. Protocolul Asociaţiei Altarului 1860-1910.

[148] ACACG: 88/ h, 1. cutie.

[149] A Csíkszépvízi 1896-ban alakult Oltár-Egylet alapszabályai. Csíkszereda, 1897.

[150] ACACG: 612/d, 5. cutie. Regulamentul Asociaţiei Altarului, 1880.

[151] ACACG: 612/d, 5. cutie. Protocolul Asociaţiei Fetelor.

[152] ACACG: 612/d, 4. cutie. Protocolul Congregaţiei Doamnelor.

[153] Regulamentele de bază ale asociaţiei gemene „Szent István első vértanú és Nagyboldogasszony”. Gyergyószentmiklós, 1906.

[154] ACACG: 612/d, 4. cutie. Registrul de socoteli al Asociaţiei Szent István és Nagboldogasszonyról nevezett Ikeregylet. 1870-1913, precum şi Registrul de socoteli al Asociaţiei Szent István és Nagboldogasszonyról nevezett Ikeregylet. 1875-1914.

[155] ACACG: 612/d, 3. cutie. Gyergyószentmiklósi Örmény Plébánia kimenő leveleinek fogalmazványi jegyzőkönyve. (19 iulie 1879). În 1878 preotul armeano-catolic Szentpéteri János a fost urmat de Lázár Menyhért în scaunul prezidenţial al Asociaţiei Feciorilor.

[156] ACACG: 584/e, 1. cutie.

[157] ACACG: 584/e, 1. cutie.

[158] La Dumbrăveni surorile milostive (vincenţiene) au activat în cadrul şcolii. Activitatea lor însă, conform parohiei armeano-catolice, în anii 1920 a dat dovadă de o atitudine „străină şi încăpăţânată”, şi astfel le-au ameninţat pe călugăriţe prin episcop, că dacă nu încetează, îi vor închide şcoala. Vezi ACACG: 88/h, 1. cutie. Protocolul din data de 8 septembrie 1921.

[159] Benda Kálmán red.: Csángó-magyar okmánytár. Budapest, 2003. p. 683-684.

[160] Medgyesy S. Norbert: A csíksomlyói ferences misztériumdrámák forrásai, művelődés- és lelkiségtörténeti háttere. Piliscsaba-Budapest, 2009. p. 47.

[161] Oxendio Virziresco a sfinţit statui nu numai la Călugăreni, ci a sfinţiti şi clopotele catolicilor de rit latin la Racu în 1710. Vezi ACACG: 339/b, 1. cutie.

[162] ASV Archivio Nunziatura Vienna. Vol. 196. fol. 159r-160v. Vezi Nagy Kornél: op. cit.

[163] György József: A ferencrendiek élete és működése Erdélyben. Cluj-Kolozsvár, 1930. p. 277, 377, 398, 400, 419, 444, 493, 530, 540, 571.

[164] ACACG: 88/b, 1. cutie. Scrisoarea „Ad nostram humilliam..”.

[165] ACACG: 88/b, 1. cutie.

[166] ACACG: 88/b, 1. cutie.

[167] Parohia Romano-Catolică Dumbrăveni. Liber baptisatorum, copulatorum Ebesfalvae ab Anno 1728.

[168] Parohia Romano-Catolică Dumbrăveni. Liber baptisatorum, copulatorum Ebesfalva ab Anno 1728. Fol. 36-65.

[169] Szongott Kristóf: op. cit. III. p. 79-80.

[170] Ibidem, II. p. 50-51.

[171] Ibidem, III. p. 83-84.

[172] ACACG: 584/e, 1. cutie. „A Frumoasa-Csíkszépvizi örm. Szert. Rom. Kath. Plébánia története”.

[173] Fokolean (Fogolyan) Łukas: Mxit‛ar Abbahayr ew T‛ransilvanioy Mxi‛arean Aŕak‛elowt‛ean (1723-1736). In: Bazmavep 1985/3–4, 267–293.

[174] Ávedik Lukács: op. cit. p. 115.

[175] ACACG: 88/b, 2. cutie. (Documente legate de mechitarişti.)

[176] APF SC Armeni Vol. 15. (1764-1767) 144 rv.

[177] ACACG: 88/b: Az ersébeth Városi Tisztelendő és Nemes Megyének Hivatalosan tartott rendes Gyűlései. (6 septembrie 1807-9 ianuarie 1813) fol. 34.

[178] ACACG: 88/b, 2. cutie. (Documente legate de mechitarişti.)

[179] ACACG: 88/b. Az ersébeth Városi Tisztelendő és Nemes Megyének Hivatalosan tartott rendes Gyűlései. (6 septembrie 1807-9 ianuarie 1813) fol. 24.

[180] ACACG: 88/b, 2. cutie. (Documente legate de mechitarişti.) Scrisoare lui Ákoncz Kövér István.

[181] ACACG: 88/b. Az ersébeth Városi Tisztelendő és Nemes Megyének Hivatalosan tartott rendes Gyűlései. (1807. szeptember 6 - 1813. január 9.) fol. 32.

[182] ACACG: 612/g-j. Albumul foto al lui Bodor Gábor.

[183] Govrikean Grigor: op. cit. p. 104-107.

[184] Vezi Az erzsébetvárosi „Cameller-alapítvány” alapítványi levele és alapszabályai. Erzsébetváros, Erzsébetvárosi Nyomda, 1900.

[185] ACACG: 88/f, 1-11. cutii.

[186] ACACG: 88/f, 1. cutie. Textul de rămas bun rostit de preotul Alexa Ferenc. Vânzarea casei Fundaţiei Cameller a survenit în anul 1917. Vezi ACACG: 88/b, 26. cutie. Scrisoarea episcopului Majláth Gusztáv.

[187] ACACG: 88/f, 1-2. cutii.

[188] ACACG: 88/f, 1. cutie.

[189] A Kapdebó Simon nevét megörökítő alapítvány. Erzsébetváros, Nyom. Kotzauer Dánielnél. 1891.

[190] ACACG: 88/f, 3. cutie. Cartea de Fundaţie a lui Kabdebo Simon.

[191] ACACG: 88/f, 1. cutie. „Alapítványi oklevél”.

[192] ACACG: 88/f, 1. cutie.

[193] ACACG: 88/f, 3. cutie. Registre de socoteli, inventare de avere 1905.

[194] ACACG: 88/f, 1. cutie. Consemnările lui Alexa Ferenc.

[195] ACACG: 88/h, 1. cutie. Protocolul din 14 decembrie 1917.

[196] Lukács Klára: A szamosújvári örmény katolikus árvaházak története. În: Őze Sándor-Kovács Bálint red.: Örmény diaszpóra a Kárpát-medencében. II. Piliscsaba, 2007. p. 170-176.

[197] Ibidem, p. 170-176.

[198] Ibidem, p. 170-176.

[199] Ibidem, p. 170-176

[200] Ibidem, p. 170-176.

[201] ACACG: 612/d, 3. cutie. Protocolul consiliului bisericesc al parohiei armeano-catolice din Gheorgheni. 1927-1933. „Elnök indítványozza, hogy a legényegylet alapszabályai dolgoztassanak át a viszonyoknak megfelelően s esetleg valami más néven, mint jótékony egylet szerepeltessék.

[202] ACACG: 612/d, 3. cutie. Conceptele scrisorilor trimise (19 noiembrie 1878).

[203] ACACG: 612/d, 3. cutie. Protocolul consiliului bisericesc al parohiei armeano-catolice din Gheorgheni. 1927-1933 (15 noiembrie 1929).

[204] ACACG: 612/, 2. cutie. Documentele de fondare ale fundaţiilor caritative.

[205] A csikszépvizi Szentháromság Segély-Egyesület Alapszabálya. Csíkszereda, 1903.

[206] Lukacsy Christophorus: Historia Armenorum Transylvaniae. Viennae, 1859.; Lukácsy Kristóf: Adalékok az erdélyi örmények történetéhez. Kolozsvár, 1867.

[207] Lukácsy Kristóf: Adalékok … p. 5-15

[208] Merza Gyula: Örmény püspökség. In: Armenia. Magyar-örmény havi szemle. 1897. 1. sz. p. 28. Documente referitoare la ridicarea statuii: ACACG: 339/h, 11. cutie.

[209] Bibliografia publicaţiilor apărute la Ávedik Félix: Magyar-örmény bibliográfia. In: Hermann Antal-Hovhannesian Eghia red.: Az örmények. Budapest, 1921.

[210]Ávedik Lukács: Szentföldi emlékfüzér az 1882-iki első magyar jeruzsálemi zarándoklás alkalmából. Marosvásárhely, 1883.; Ávedik Lukács: Az örmény kereszténység eredete. Ávedik Lukács történtírói munkásságát feldolgozta: Polyák Mariann: Ávedik Lukács, Erzsébetváros történetírója. In: Őze Sándor-Kovács Bálint red.: Örmény diaszpóra a Kárpát medencében. I. Piliscsaba, 2006. p. 83-125.

[211] Lukácsi Kristóf: A Magyarok ősele, hajdankori neveli és lakhelyei eredeti örmény kútfők nyomán. Kolozsvár, 1870. precum şi Szongott Kristóf: Magyarok eredet és őslaka. A munkák tudománytörténeti vonatkozásairól. În: Magyar Tudományos Akadémia Könyvtára (Budapest) Kézirattár. Régi Akadémiai Anyag 249/1876: Lukácsy Kristóf tagajánlása Wenczel Gusztávtól, 1/1839: Lukácsy Kristóf gyűjteménye a régi örmény (haicana) és a magyar rokonhangzású szavakról.

[212] De ex. Hovhannesian Eghia: Armenia népe. Multja, történelme. Irodalma, sajtója, müvészete. Az örmény-kérdés. Az örmény kolóniák. A magyarországi örmények. s.l.1934, Hovhannesian Eghia: Hazai örmények a nemzet szolgálatában. Függelék: A magyarországi örmény családok teljes névsora. Gödöllő, 1940.

[213] Pentru prelucrări ştiinţifice ale revistei Armenia vezi Szimonján Anahit: A magyarországi örmény sajtó XIX-XX. századi története. Budapest, 1996.; Bagi-Gevorgyan Eva: Hay-Howngarakan grakan ařnĵowt‘yownnerə ev „Armenia” Amsagirə. Jereván, 1979. Valamint Polyák Mariann: Az Armenia folyóirat jelentősége Erdélyben. În: Őze Sándor-Kovács Bálint red.: Örmény diaszpóra a Kárpát medencében. II. Piliscsaba, 2007. p. 138-143.

[214] Szimonjárn Anahit: A magyarországi örmény sajtó XIX-XX. századi története. Budapest, 1996. p. 11-12.

[215] Polyák Mariann: Az Armenia folyóirat … p. 141.

[216] Szimonjárn Anahit: op. cit. p. 13.

[217] ACACG: 339/i-I. Lăsământul personal al lui Szongott Kristóf, 2. şi 3. cutie.

[218] Armenia. 1906. p. 241-254.

[219] Orosz Endre: A szamosújvári római castellum praetoriumának ásatásáról. Szamosújvár, 1907.

[220] Poósz Lórand: Az örmény népirtásról és erdélyi visszhangjáról. In: Látó - Szépirodalmi folyóirat. 2008/4. p. 70.

[221] Szimonjárn Anahit: op. cit. p. 14.

[222] De pildă ACACG: 339/i-III. Lăsământul personal al lui Bárány Lukács, 2. cutie.

[223] Singura prelucrare legată de această temă este lucrarea de licenţă a lui Poósz Lóránd: Az örmény népirtás visszhangja az erdélyi sajtó- és közvélemény tükrében. Lucrare de diplomă, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Istorie şi de Filozofie. Cluj-Napoca, 2008.

[224] Îi mulţumim şi pe această cale domnului Martaian Ermone Zabel pentru informaţie.

[225] Vezi Balázs-Decsi Attila: A Szamosújvári örmény temető monográfiája. Budapest, 2009.


 

Menü

Bejelentkezés